De ce ajung bărbații scârbe?!

de ce ajung barbatii scarbe

De ce ajung bărbații scârbe?!

Fără să vreau, i-am cunoscut mama și vă spun sincer, nu mă așteptam să dau peste o femeie deosebită. Bineînțeles că n-am avut prilejul să ne descoasem una pe alta la modul acela nerușinat și profund, dar mi s-au înmuiat genunchii când am văzut că el îi semăna leit. L-am iubit atât de mult pe el încât, văzând-o, mi-a venit să plâng și mi-aș fi dorit să o îmbrățișez. Ea îl născuse pe EL!

M-a uimit toată dragostea cu care vorbea despre el și chiar dacă știu că orice mamă își iubește și își laudă puiul, această mamă era o femeie deosebită care încercase să îi dea cea mai bună educație. Femeia asta îl crescuse frumos, îi insuflase niște principii și valori drepte, făcuse tot felul de sacrificii pentru ca el să ajungă un om de bine și un bărbat pe cât posibil de bărbat.

De asta mă îndrăgostisem de el. Pentru că atât cât s-a putut, fusese un bărbat așa cum rar îți este dat să cunoști. Educat, manierat, emaptic, inteligent, bun, protector, sensibil, comunicativ, curajos, asumat etc.. Cred cu toată ființa că este visul oricărei femei, doar că n-am știu să îl fac să fie bărbatul visurilor mele. Femeia care îl va iubi și pe care o va iubi, va fi o femeie extrem de fericită.

Și uite așa am încetat să mai detest un bărbat care m-a rănit într-un hal fără de hal. Un bărbat cu o mamă bună, n-avea cum să fie un om rău. Așadar, mi-am dat seama că pentru suferință nu este niciodată de vină un singur partener, ci amândoi. Dacă am primit răutate și suferință, sunt conștientă că și eu sunt de vină. Am iscat toată acea furtună, am partea mea de vină. Am trezit în acel bărbat toate acele sentimente negative și n-am putut să mă opresc la timp.

Da, poate că unii bărbați n-au nicio justificare! Sunt răi din născare! Pentru că așa le place să fie. Pentru că suferința femeii le alimentează propria stare de bine și îi face să se simtă puternici și invincibili, însă în majoritatea cazurilor, când relațiile nu merg, nu merg din cauza amândurora.

De ce, mama naibii, ajung bărbații scârbe?

Păi dacă e să analizăm, psihologii vor sări imediat cu veșnicul răspuns: părinții. Pentru că mama a fost posesivă sau din contră, pentru că mama a fost o ființă rece. Pentru că tatăl a fost autoritar sau pentru că n-a avut deloc tată. Pentru că părinții au fost alcoolici, l-au bătut sau n-au știut să îl ajute, să îl susțină, să îl încurajeze sau să-l educe așa cum trebuie. Sau mai e și varianta în care o dezamăgire cumplită în dragoste l-a transformat iremediabil. Știți, clasica poveste: fata a fost curvă sau a iubit o fată și respectiva n-a reușit să se îndrăgostească de el.

Cu toate acestea, oricât motive mi-ar îndruga cineva, pentru răutate nu există justificare! Un bărbat care nu se oprește atunci când simte sau vede suferința femeii, nu e bărbat. Când o relație nu mai funcționează, te oprești. Pui punct. Îndepărtezi femeie lângă care cele mai mari defecte ale tale ies la suprafață și gata. Ea nu mai e o nemernică frustrată, tu încetezi să mai fii o scârbă de bărbat.

Deși mi-e greu să recunosc, dacă bărbatul devine o scârbă, noi, femeile, trezim „monstrul”! El încetează să mai fie bărbatul visurilor tale atunci când tu ești cicălitoare, îl jignești, îl sufoci, ești prea disponibilă sau indisponibilă, când îl castrezi emoțional, ești posesivă, geloasă, exagerată, îl înșeli sau nu îl respecți, ceri prea mult sau oferi prea mult. În tot trebuie să existe un echilibru și mai ales, să nu treci niciodată acea barieră a certurilor. În toate cuplurile există probleme și conflicte, însă dacă încalci bariera și uiți de respect, să nu te aștepți ca el să rămână un domn. Din păcate, nu-i poți cere să fie domn când tu te porți ca o țață nesuferită!

Suntem oameni, iar domnia se pierde atât de ușor. De ce ajung bărbații scârbe?! Pentru că noi îi împingem în acel punct al degradării supreme.

Domnul misterios și relația bărbat-femeie

Cum-sa-inchei-o-cearta-1024x512
Domnul misterios și relația bărbat-femeie

Domnii misterioși trag la mine. E dovedit științific. Bineînțeles că glumesc, numai că… uneori, am plăcerea de a da peste un om care să mă stimuleze intelectual. Atunci iau naștere aceste articole. Într-un fel sau altul găsesc inspirația în discuții și dezbateri care mă stimulează nu doar să gândesc și să-mi doresc să mai schimb câte ceva la mine, dar și să scriu despre aceste „probleme”.

Domnul misterios m-a întrebat – Ai și tu impresia că ceva a dereglat la un moment dat relația firească bărbat-femeie?

Răspunsul a fost – DA! La cât de rar întâlnită este dragostea, sigur ceva a stricat relația bărbat-femeie. Dar nu știu ce anume a dereglat firescul relațiilor. Nu știu când s-a produs această dereglare și nu știu dacă mai poate fi reglată în vreun fel.

Adevărul este că trăim într-o lume în care atracția fizică este mai importantă decât iubirea. Cei mai mulți oameni vor să se distreze, vor să simtă pericolul, să le curgă prin sânge pasiunea; foarte puțini sunt capabili să-și ia un angajament serios, să se înhame într-o relație deplină, bazată pe iubire, încredere și fidelitate. În fond, cine și-ar dori o relație adevărată când totul în jur este nesigur, când ispita este la tot pasul și avem din ce în ce mai puțină voință?! De frica suferinței, oamenii fug de iubire și aleargă după împlinirea sexuală. Este normal așa?!

Domnul misterios a venit, însă, cu o completare mult mai complexă – Acum culegem roadele revoluției sexuale care a transformat bărbatul și femeie din ființe complementare în competitori. Acel nivel de empatie și cunoaștere profundă nu se mai atinge pentru că totul este eclipsat de cunoașterea fizică, de sexul ca divertisment. Pe de altă parte, sunt convins că sunt multe fete care încearcă să fie cât mai dezirabile și disponibile sexual din naivitate, crezând că așa câștigă atenția și respectul bărbatului. Cu alte cuvinte, ne comportăm după standardele cerute de societate, dar în sinea noastră vrem exact opusul. Bărbații, cretini și lipsiți de onoare, voință și dominați de patimi caută și pretind femeilor respect și devotament. Iar femeile, vulgare și masculinizate, vor să demonstreze că „pot”, că sunt independente și reușesc tot ce își propun, dar care simt nevoia unui bărbat afectuos.

Există cumva o rezolvare? Probabil că există, dacă ne-am dori mai mult o iubire deplină și am învățat să ne dăruim complet. Dacă am pune mai puțin baza pe sexul ca divertisment și ne-am dori mai mult o familie, atunci poate că lucrurile s-ar îndrepta și ar fi mai puțini oameni singuri. În cartea „Feministul și noua ordine mondială”, Henry Makow, autorul, a dat o definiție foarte interesantă relației dintre bărbat și femeie, ca ființe complementare. Iată un scurt fragment din carte:

„Feminitatea are drept trăsătură definitorie iubirea unei femei pentru soțul, copiii și familia ei. Masculinitatea are drept trăsături definitorii puterea și spiritul de conducător. Puterea bărbatului este afrodisiacul suprem pentru femei. Bărbații în mod firesc tânjesc după putere. Femeile vor dragoste. Astfel, contractual heterosexual (căsătoria) presupune schimbul dintre puterea femeii și puterea masculină, exprimată sub forma iubirii. Femeile îi fac pe bărbați puternici, încredințându-le puterea lor în schimbul dobândirii iubirii. Căsătoria canalizează puterea masculină pe o cale socialmente constructivă: construirea și sprijinirea familiei. Femeile „nu pot” avea totul. În sfera personală ele trebuie să aleagă între dragoste și putere.”

Concluzia: Bărbații și femeile trebuie să facă schimb de putere, nu să-și confrunte puterile, doar așa relația bărbat-femeie se va regla!

UPDATE: Articol scris în aprilie 2015. Oare ce o mai face Domnul Misterios? 🙂 Să-l caut, zic! :))))

Iată cum se conduce un bărbat

Iată cum se conduce un bărbat

Iată cum se conduce un bărbat…

Am învățat să șofez în 13 ședințe. La a 13-a ședință nu am mai făcut nicio greșeală. Și culmea, n-am nici simțul orientării, încurc dreapta cu stânga la fel cum i se întâmplă oricărei femei, mă apucă toate spumele când văd că ceilalți participanți la trafic nu respectă regulile de circulație, urăsc să frânez (prefer frâna motorului), înjur printre dinți, însă simt o plăcere orgasmică atunci când conduc. Șofatul îmi place, mi se pare ușurel, mă relaxează, mă face fericită.

Nici în viața de zi cu zi nu îmi place să frânez, darămite pe stradă. Sunt berbec. Mă arunc fără probleme cu capul înainte. Sunt curajoasă, nu și inconștientă. Șofez prudent, chiar dacă în viața sentimentală îmi asum adesea riscuri inutile. Pe stradă, deși mă doare inima, dacă trebuie să calc frâna, o calc. În viața reală calc frâna doar atunci când mi se pune pistolul la tâmplă. Dacă aș fi fost și eu mai puțin vulcanică, impulsivă și posesivă, liniștită aș mai fi fost.

Măi, nene, dacă a conduce un bărbat ar fi fost la fel de simplu ca șofatul, aș fi fost o mega muiere la ora actuală. Am iubit nebunește sau superficial, am fost iubită, am oferit și am primit, am luat, am cerut, am rugat, m-am sacrificat și am sacrificat, m-am culcat cu destui bărbați, am avut câteva relații bunicele, am trăit câteva amantlîcuri rușinoase, am făcut o sumedenie de greșeli, am învățat o mulțime de lucruri, mi-am asumat faptele, însă pe unele încă le regret și concluzia este că… tot n-am învățat cum se conduce un bărbat. Păi da, de manipulat este ușor. Bărbații sunt manipulabili o perioadă, însă urciorul nu merge de multe ori la apă. Oricâte arme sau strategii ai folosi, până la urmă bărbatul se deșteaptă. E valabilă și viceversa. Și femeile sunt proaste până la un punct. Când se trezesc, ai belit-o, să mă ierți!

Bărbații se lasă conduși doar în pat! 😀

Și uneori nici măcar atunci! 🙂

Poți călări un bărbat, dar nu îl poți conduce. Noi, oamenii, nu putem fi conduși. Dacă tipul respectiv îți place, dar nu prea îți place, îl iubești, dar detești o grămadă de lucruri la el, îl vrei cu totul, dar tare mult ai vrea să renunțe la unele treburi, l-ai iubi până la epuizare, dar mult te obosesc unele chestii la el, atunci… ori nu-i iubire, deci e obsesie, ori dacă chiar simți că îl iubești și te iubește, îl tolerezi așa cum e. Oamenii nu se schimbă dacă îi condiționezi. Oamenii nu se schimbă fundamental. Oamenii fac schimbări doar dacă vor și simt acest lucru. Oamenii fac schimbări doar de dragul altcuiva. Și nu, defectele sau pornirile distrugătoare nu dispar pur și simplu, ele sunt înlănțuite. Demonii nu pot fi uciși, ci doar dominați.

Adevărul este că bărbații nu pot fi conduși. Pot fi cel mult tolerați și iubiți cu bune și rele. Se va schimba dacă vrea el să te facă pe deplin fericită, altfel nu. El vede și simte. Dacă vrea, se schimbă, dacă nu, nu. El rămâne veșnic un suflet căruia nu-i poți pune lesă pentru a-l conduce după bunul plac. Așadar, dragi doamne și domnișoare, nu vă mai gândiți cum să-l acaparați pe X, cum să-l conduceți, iubirea aceea completă și împărtășită vine de la sine. Nu trebuie să o forțați și nici să o manipulați.

Dracu să le ia de manipulări, nu funcționează decât o perioadă. Din păcate… 😀

De ce vor femeile adevărul?

de_ce_vor_femeile_adevarul

Chiar așa, de ce vor femeile adevărul?! Articol scris pe 25 aprilie 2015, într-un moment în care îmi doream adevărul, însă îmi era teribil de frică de el. Și l-am aflat ulterior și n-am știut să-i fac față. Ca să-l accept, mi-am irosit un an de zile din viață. 🙂

De ce vor femeile adevărul? Mereu m-am întrebat. Și eu sunt femeie și caut adevărul cu lumânarea. În adolescență eram poreclită Avocatul Poporului. Și nu doar pentru că luam apărarea celor slabi, ci și pentru că nu mă lăsam până nu aflam adevărul și dădeam cu „vinovatul” de toți pereții. Ce mi-a adus? Am dat piept cu teama lor și cu marginalizarea mea. Mă ocoleau fără nicio remușcare, chiar dacă intențiile mele erau cele mai bune. Nici nu era de mirare, cine s-ar fi băgat prea mult în seamă cu o puștoaică băgăcioasă care nu se sfia să-și spună părerea și să gâsească vinovați, apărându-i pe cei nevinovați?!

De ce vor femeile adevărul? Pentru a-și demonstra că au dreptate? Pentru a-și hrăni intuiția? Stă în natura lor să îl caute și să-l dorească! Dar femeile nu știu ce să facă cu adevărul. Nu știu să îl folosească în favoarea lor, nu știu să-l pună să „lucreze” pe ele, nu știu să-l manipuleze astfel încât să-și atingă scopul. Nimeni nu este pregătit pentru un adevăr dureros și nimeni nu-l va aprecia de parcă ar fi primit o comoară. Bun, știi! Și cu ce te ajută să știi? În urma adevărului rămâne întotdeauna îndoiala, frica, dezolanța, singurătatea. După adevăr întotdeauna se află sfârșitul sau începutul sfârșitului.

De ce vor femeile adevărul? Pentru a distruge iluzia și singuranța! Pentru a se trezi la realitate. Pentru a conștientiza odată pentru totdeauna că s-au lăsat purtate de niște sentimente care nu se vor materializa niciodată. Adevărul strică iluzia de fericire. Sufletul rămâne nemângâiat și-atunci își fac loc incertitudinile și întrebările acelea care nu își vor găsi vreodată răspunsul. Frământarea îți este cunoscută? Ce gust amar are zbuciumul interior. Zbuciumul acela când ești în egală măsură furioasă și mistuită de dorul lui. Adevărul te-a îndepărtat de el, dar îl vrei înapoi. Ai vrea să-l ierți, dar nu poți să uiți. Și totuși fiecare centimetru din pielea ta tânjește după el…

De ce vor femeile adevărul? Unde începe și unde se termină păcatul adevărului până la urmă?

Cât de cârpă poți să fii?

cat-de-carpa-poti-sa-fii

Acest articol a fost scris pe 22 aprilie 2015 într-un moment în care eu însămi mă simțeam o „cârpă”. Tot ceea ce am scris aici, s-a dovedit a fi adevărat. Când bărbatul nu te mai privește cu respect și admirație, l-ai pierdut definitiv! 🙂 

Dur titlul – cât de cârpă poți să fii – nu-i așa?! Ei bine, ești o femeie cârpă dacă dai voie bărbatului să te trateze ca pe o haină veche. Îți asumi rolul de femeie cârpă atunci când te face de rușine public, când te înjură public sau în particular; când te înșală fără să mai ascundă acest lucru; când te lovește sau pur și simplu, când se comportă cu tine ca și cum ai fi un cățel, adică îți dă dragoste cu lingurița și afecțiune cât să nu-ți pierzi interesul. Nicio femeie nu ar trebui să accepte un astfel de „tratament”. Dacă bărbații au orgoliu și mândrie și TU ar trebui să ai stimă și respect de sine. Nu accepta așa ceva, indiferent cât de mult l-ai iubi.

Aia nu e iubire atunci când zi de zi îți subminează sinele și te face să te simți un nimic. Tu NU ești un NIMIC! Meriți respectul cuvenit. Meriți să fii tratată cu blândețe, considerație, dragoste și așa mai departe. Dacă într-o relație nu există respect și o comunicare decentă, atunci aceea nu mai este o relație. Clar nu! Ești făcută curvă, ți se reproșează vrute și nevrute sub motivul geloziei; ești proastă pentru că nu îl înțelegi; nu ești bună de nimic, pentru că nu ești în stare să-i ghicești poftele; ceri voie ca să ieși în oraș cu prietenii, pentru că amicii nu îl plac pe el sau el nu-i place pe ei; îți impune să-ți vizitezi mai rar mama, pentru că ea se bagă în relația voastră. Limitele, reproșurile și jignirile sunt la ordinea zilei. Atunci de ce mai stai cu el? Ce te orbește atât de tare încât să rămâi tot acolo?

Ți-a spălat creierul și prin urmare ești o cârpă! Dar stai liniștită, într-o zi, oricât de uzată ar fi cârpa, oricât de ruptă, de murdară și de găurită ar fi ea, dacă o speli, o bagi puțin la clor și o clătești cu balsam, s-ar putea ca zdreanța să-și recapete strălucirea de odinioară. Deșteaptă-te, femeie! Nu, n-am de gând să-ți recit imnul! Doar te provoc să renunți la a mai fi găina călcată și bătută de „cocoș”. Leapădă-te de gândirea îngustă și renunță să mai crezi – mă iubește, dar așa e el, nu se poate schimba! Ba se poate schimba! Problema este că nu vrea, iar tu continui să-i permiți orice, fiind EXTREM de sigură că te iubește, dar așa e el – puternic – al naibii să fie el!

Fii o cârpă în continuare, iar el o să șteargă cu tine pe jos până când o să apară o femeie ADEVĂRATĂ. O femeie care să îl provoace și care să îi stârnească ACEL interes și ACEA curiozitate pe care tu, îndobitocită fiind, nu mai poți să le trezești în el. Bărbații așteaptă să fie puși la respect! N-ai crede, nu-i așa?! Eh, mai învață! Ca să te respecte, trebuie să te faci respectată! O femeie adevărată își cunoaște locul și știe să și-l câștige într-o relație. Fiind cârpă, nu faci altceva decât să grăbești sfârșitul relației. Un bărbat inteligent nu înjosește, iar o femeie deșteaptă, care se prețuiește, nu acceptă să fie înjosită și umilită. Oricât de mult l-ai iubi și oricât de bine ar face sex (nu dragoste!), ca să nu spun, oricât de bine te-ar fute, TREBUIE să fii femeie, nu cârpă!

11 iulie

alinare

Update: Articolul acesta îl scriam fix acum un an. Am scris 1200 de cuvinte despre dezamăgire. Câtă durere regăsesc în el. 🙂 S-au schimbat multe, m-am schimbat eu. Oare tu te-ai schimbat vreun pic în bine? 🙂

11 iulie. Ai furat această zi și n-o să mi-o înapoiezi niciodată. Nu-ți reproșez nimic. Acest articol nu îl scriu pentru a-ți face reproșuri, ci pentru a-ți spune că te iert. Te-am iubit pentru amândoi, pentru că tu nu te iubeai suficient sau chiar deloc, acum te iert pentru amândoi. Pentru că știu că tu nu ai puterea să te ierți. Știu că te simți vinovat, știam amândoi că nu ești insensibil. Nu ești un nemernic, chiar dacă în ultima seară ai jucat acest rol. Aproape că ți-a ieșit. Aproape că m-ai convins. Aproape că m-ai făcut să mă îndoiesc.

Însă timpul mi-a limpezit mintea și știu că ai adoptat cea mai nefericită tactică pentru a mă vindeca de tine. De parcă sentimentele mele pentru tine erau o boală. Nu au fost niciodată o boală, dar ți-a fost mai ușor să crezi asta. Am știut cine ești, cum ești, pe cine iubești, de unde vii și încotro te îndrepți. Ți-am văzut toate defectele și calitățile. Dar spre deosebire de tine, eu am văzut în tine acea lumină pe care tu te chinui cu toată forța să o stingi. Pentru că ai impresia că bunătatea te face slab. Din contră, bunătatea te face om. Dar tu nu vrei să mai fi om, pentru că nu vrei să mai doară. N-o să oprești durerea cu întunericul. Timpul îmi va da dreptate. Te afunzi din ce în ce mai tare în durere, în frustrare și în sentimente de vinovăție și neîmplinire. Tu ai încercat să mă vindeci și nu ți-a ieșit. Eu am încercat să te salvez și nu mi-a ieșit. Și nu voiam să te salvez pentru mine, voiam să te salvez pentru tine. Ca să fii tu bine, ca să-ți găsești calea. N-am putut să mă rup la timp de tine, pentru că nu mi-ai dovedit niciodată cu adevărat că nu mă mai vrei în viața ta. Întotdeauna ai lăsat o portiță. Până acum, când mi-ai trântit ușa în nas cu violență. A durut și m-ai speriat. Dar a trecut!  

Dar eu mi-am asumat toate aceste lucruri, mi-am asumat și mi-a plăcut să țin la tine, să fiu lângă tine, să te ajut, să te susțin, să te ascult, să te fac să râzi și chiar să te enervez. Nu regret absolut nimic. Dacă aș da timpul înapoi, aș face la fel. Crezi că mi-ai adus numai rele, dar mi-ai oferit și multe bune. Mi-ai dat încredere în mine, chiar dacă ai ținut cu tot dinadinsul să furi încrederea când ai plecat. N-ai reușit să-mi smulgi încrederea și stima de sine. Sper că această confesiune să-ți aducă alinare. Cele șase luni s-au scurs altfel pentru amândoi. Ne-am domolit puțin singurătățile. Aveai nevoie de mine. Aveai nevoie de mine ca de aer. Îți mai amintești?! Așa mi-ai spus: „Am nevoie de tine ca de aer”.

Nu te urăsc nici măcar acum. Încă nu cred despre tine grozăviile pe care mi le-ai îndrugat. M-ai mințit și crezi cu tărie că ai făcut-o pentru binele meu. Cât de mult ai putut greși crezând că sunt ca toate femeile și voi ajunge să te detest. Ți-am zis de o mie de ori că eu nu sunt ca toate femeile. Dar n-ai vrut să mă crezi. M-ai catalogat greșit. M-ai mințit când ai arătat că nu-ți pasă. Cu o singură minciună crasă, câteva povești și o femeie inventată, ai crezut că poți șterge toate adevărurile pe care mi le-ai spus de-a lungul a șase ani. N-am uitat nimic, de asta nu te pot crede un nemernic. Seara aceea a fost prea reală. Nu te-ai prefăcut. Afecțiunea ta n-a fost forțată. Ceea ce am simțit amândoi n-a fost un fals, n-a fost un film regizat de tine. În seara aceea m-ai iubit și te-am iubit. N-ai regizat nimic. În noaptea aceea ai fost tu. Adevăratul tu. Doar că acum ai ales să te ascunzi. Pentru că „tu”, cel vulnerabil și tandru, nu trebuie să mai apară. Ești în siguranță ascuns și nu te pot învinovăți. Rămâi ascuns dacă așa îți este mai bine. Accept! Te eliberez. De fapt te-ai eliberat singur în cel mai urât mod. Dar știm amândoi… noi nu uităm nimic, cu atât mai puțin amintirile frumoase și lucrurile bune. M-ai marcat, dar te-am marcat și eu. Și știi bine.

Când ne-am certat, în acea seară, m-ai împins la limită, m-ai făcut să-mi ies din fire, m-ai făcut să plâng, m-ai făcut să râd ca o isterică, nevenindu-mi să cred până unde ai fost în stare să ajungi, m-ai făcut să te jignesc și să-ți reproșez. Îmi pare rău. Aceea n-am fost eu. Aceea a fost femeia rănită care nu se aștepta la o asemenea lovitură de grație. Nu ți-aș face niciodată rău, să nu te îndoiești de asta. Cândva ți-am promis că orice ar fi, nu voi spune nimănui ceea ce mi-ai povestit. Mi-am îndeplinit promisiunea și o să țin pentru mine toate confesiunile tale. Pentru că știu că nu a existat persoană în care să ai mai multă încredere.

Dacă mi-am pierdut ceva, mi-am pierdut încrederea în tine, dar asta tot nu mă face să te urăsc. Pentru că ura nu mă caracterizează. Și chiar dacă ar fi mai ușor să te urăsc, nu pot și nici nu vreau. M-aș înjosi, m-aș umili urându-te. Pentru ce să te învinovățesc?! Pentru ce să te urăsc? Că nu m-ai iubit la fel?! Că n-ai mai suportat felul meu de a fi?! Că m-ai umilit? Că n-ai știut cum să gestionezi situația?! Nu te pot învinovăți că ai acționat imatur. La cât de mult ai suferit în ultimii trei ani și la cât de mult te-a marcat ea, n-aveai cum să iei o decizie înțeleaptă și frumoasă. N-aveai cum să alegi calea ușoară, ești radical, tai răul de la rădăcină, pentru că așa ai fost învățat. Dar ai văzut și tu încă o dată, pe pielea ta și pe a mea, că tehnica asta de „vindecare” nu dă roade.

Te-am iubit pentru amândoi, astăzi te iert pentru amândoi. Mă iert și pe mine pentru tot ce-am făcut greșit, pentru tot ce n-am făcut și pentru tot ce-aș fi putut să fac. Cu acest articol închei povestea noastră. Odată pentru totdeauna. Sper să îți găsești calea. Sper să îți găsești echilibrul. Sper să fii bine. Sper să-ți găsești liniștea sufletească. Sper să fii fericit. Sper să găsești o femeie care să-ți redea ceea ce prima ți-a furat, iar eu nu am știut să-ți ofer. Sper să revii pe calea cea bună și sper să înțelegi, mai devreme sau mai târziu, că ești minunat! Dă-ți voie să crezi că ești minunat. Doar așa vei ieși din durere și vei învăța să apreciezi viața și iubirea celor din jur. Trebuie să crezi în tine, cu aceeași forță cu care am crezut eu! Poate că sunt nebună, poate că sunt penibilă, însă… încă nu am nicio îndoială în privința ta și încă mai cred că te poți salva. Dar trebuie să o faci singur!

Să nu faci nimic necugetat… indiferent de cauză! Și nu-ți mai frânge inima singur, voit și intenționat!

P.S. Să știi că eu m-am liniștit! 🙂

Unele femei s-au născut ca să fie neveste…

unele femei s-au nascut ca sa fie neveste

Unele femei s-au născut ca să fie neveste, altele s-au născut pentru a fi celebre, fericite, de succes…

Pentru unele femei singurătatea este o adevărată tragedie. Fac din măritiș un scop în viață și dacă nu le iese pasența înainte să împlinească 30 de ani, devin depresive. Se văd fiind soțiile unor bărbați pe care să îi iubească și să îi îngrijească cu bucurie. Se văd având o droaie de copii, făcând enșpe feluri de mâncare sâmbăta, cocolind duminica, schimbând la scutece căcate, cârpind ciorapi și chiloți, făcând liste de cumpărături și toate acele lucruri pe care le fac soțiile și mamele. Sunt puțintel eroine, ce-i drept. Dar nici femeile singure nu-s mai prejos, au alt gen de realizări, uneori ating un tip de succes la care abia dacă ajung unii bărbați.

De când mama dracului e o așa tragedie să fii singură?!

De când e un păcat să fii femeie singură?!

Nu prea le înțeleg pe fetele care se dau cu capul de toți pereții că sunt singure. Nu prea le înțeleg nici pe cele care se dau de anul morții că nu-s măritate. De ce este așa important să-ți trăieși viața în jurul unui bărbat sau pentru un bărbat?! Singură chiar nu reprezinți nimic?! Când vei învăța să trăiești singură și să fii fericită așa, crede-mă, îți vei pierde singurătatea. Vei cunoaște bărbatul potrivit care se va îndrăgosti de tine așa fascinantă, puternică, sigură pe tine, minunată și de succes așa cum poți fi. Bărbații sunt extrem de atrași de femeile mândre și la propriu și la figurat.

Fetelor, ca să fiți fericite în doi, trebuie să învățați să fiți fericite singure. O femeie care nu se simte bine cu ea însăși, cu greu își va găsi echilibrul și bucuria alături de un bărbat. Și s-o mai spun și p-aia dreaptă, dacă tu nu te iubești și nu te prețuiești, cine naiba să te iubească și cine să te vadă la adevărata valoare dacă tu însăți nu-ți aloci locul cuvenit în viața ta?!

Oamenii vin și pleacă. Trebuie să înțelegi că singura persoană care o să rămână întotdeauna alături de tine ești TU. Vor veni zile când se vor risipi până și prietenii, când nu o să mai ai cu cine să-ți petreci timpul, când nu o să mai ai cu cine să ieși, când nu o să mai ai cu cine să te distrezi. Ce o să faci atunci? O să rămâi cu tine, tocmai de aceea trebuie să înveți să faci lucruri doar tu cu tine și sa te bucuri de acele momente liniștite, dar extrem de frumoase.

Ce-ar fi să te bucuri de viață și fără un bărbat?

Nicio căsnicie nu este așa cum pare. De afară totul pare perfect, însă în realitate traiul în doi poate fi extrem de greu și de dureros. Și să nu uităm că frica pentru cineva este cea mai mare frică posibilă. Să-ți fie frică pentru el, să-ți fie frică de abandon, să-ți fie frică de infidelitate, să-ți fie frică de divorț, sunt frici mari la care ești expusă permanent atunci când ești căsătorită. Îți poți asuma aceste riscuri? Iar dacă se va ajunge să îți fie frică de el și de reacțiile lui, atunci traiul tău va deveni chiar tragic și trebuie să fugi, să fugi mâncând pământul!

Căsătoria nu este o realizare, căsătoria este o muncă permanentă. Frumoasă poate, dar tot muncă este. Crezi că ești în stare de o asemenea construcție? Eu nu! 😀

 

Sunt atrase femeile de bărbații arătoși?

sunt atrase femeile de barbatii aratosi

Sunt atrase femeile de bărbații arătoși?

În cartea „Sex, time and power” Leonard Shlain spunea așa: „Bărbații, în majoritatea lor, se îndrăgostesc cu ochii lor, femeile, cu urechile lor. Bărbații, adesea, nu dau multă atenție la ceea ce spune o femeie, ei sunt impresionați mai mult – unii ar spune orbiți – de înfățișarea ei. Invers, cuvintele pe care le spune un bărbat unei femei îi câștigă inima mai adesea decât felul în care arată el.”

Citind fragmentul, am putea spune că bărbații sunt superficiali, nu-i așa?! Ei bine, nici noi, femeile, nu suntem mai departe. Suntem, să spunem, la fel de superficiale. De ce naiba s-o mai dăm cotită?! Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place, iar „ambalajul” primează. Ca să vrei să descoperi sufletul, personalitatea și gândirea unui om, trebuie să îți placă întâi cum arată. Chiar dacă noi, femeile, nu punem 100% accent pe trăsăturile bărbatului, adică trecem adesea cu vederea un nas proeminent, niște urechiușe clăpăuge sau mai știu eu ce detaliu fizic ușor inestetic, suntem foarte atente la cum arată un bărbat și la gesturile lui. Trebuie să ne placă cum este îmbrăcat, cum stau hainele pe el (să nu pară un arac îmbrăcat sau din contră, un butoiaș îmbrăcat), cum merge, cum își fumează țigara sau modul în care ține paharul de… fresh de portocale. Suntem atrase de postura și de mimica unui bărbat, iar aceste lucruri se văd, nu se aud. Așadar, la început, și noi punem la fel de mult preț pe ceea ce vedem, exact așa cum fac și bărbații.

Chiar dacă vorbele ne seduc și faptele ne păstrează în relație, adevărul este că ne plac bărbații frumoși. Ne plac al naibii de mult chiar dacă există riscul să fie niște fustangii căci de’, se spune că bărbații frumoși se impart cu plăcere între mai multe femei. Dar pot fi învinuiți?! Poate că da… sau nu. Cateva studii psihologice, nu le mai rețin numele, au demonstrat faptul că bărbații infideli, dar frumoși, sunt iertați mai des și mai ușor decât infidelii mai puțin frumoși. Ei bine, Universul ține cu cei frumoși, iar noi ne merităm soarta deoarece suntem direct responsabili pentru alegerile noastre.

Dar frumusețea poate fi dobândită, nu-i așa?! Frumusețea exterioară nu trebuie să fie musai nativă. Putem ajuta natura pentru a deveni mai frumoși. Niște mici eforturi, câteva artificii, niște bani investiți cu cap și poc… frumusețea este dobândită și o dată cu ea și viețile noastre devin mai bune. Păi este și normal. Atunci când te simți bine în pielea ta, atunci când te simți atrăgător și frumos, toate îți merg și îți ies bine. Stima de sine, respectul de sine și siguranța de sine sunt factori care influențează cel mai puternic viața unui om. De prezența sau absența acestor caracteristici viețile noastre sunt bune sau rele.

Oricât ar suna de superficial, chiar dacă mie, de exemplu, îmi plac bărbații ușor plinuți, majoritatea femeilor sunt atrase de bărbații trupeși. Dar nu, nu grași, ci musculoși. Cu cât un bărbat are mai multe pătrățele, cu atât este în atenția mai multor femei. La tinerețe frumusețea exterioară contează cel mai mult. De la a doua tinerețe încolo, contează atât frumusețea exterioară, cât și personalitatea, caracterul și inteligența unui om. Oamenii vorbesc mult și este important să aibă cu cine vorbi acele subiecte arzătoare pentru fiecare dintre noi.

– What’s the secret for your perfect body, baby?

Anabolic steroids, honey!

Haide să nu fim ipocrite, sportivi de performanță sau nu, pe majoritatea dintre noi ne apucă acele călduri nerușinate atunci când vedem un mascul alfa arătos, musculos și puternic. Și imaginația noastră începe să zburde pe coclauri interziși. Multe dintre noi, femeile, ne gândim la prostii atunci când în raza noastră de acțiune se află un tip înalt, impozant, forțos și frumos. Fără să vrem și tot ne fuge mintea la nebunii. Căci așa e firesc. Avea dreptate Freud, de la sex pleacă multe lucruri… Un trup sculptat senzațional are menirea de a incita mai ales din punct de vedere sexual. Toate fanteziile posibile pe care le au femeile, au ca subiect principal bărbatul arătos: grădinarul musculos care îngrijește trandafirii, sportivul musculos care domină ceilalți competitori, intelectualul musculos care seara, după program, face exerciții cu rigurozitate la sală și tot așa. Exemplele pot continua la nesfârșit.

Așadar, dragă mascul feroce, singur sau nu, dacă vrei să te simți bine în pielea ta și să fii în atenția doamnelor și domnișoarelor, nu-ți neglija trupul! Ne place să recunoaștem sau nu, la început întotdeauna contează aspectul!

Dragostea trece prin stomac

dragostea trece prin stomacDragostea trece prin stomac...

Femeile sunt curve. Femeile sunt materialiste. Femeile sunt pe interes. Femeile NU sunt de încredere. Femeile sunt panarame. Femeile sunt pretențioase. Femeile sunt figurante. Femeile sunt prefăcute. Femeile sunt greu de mulțumit. Femeile au așteptări prea mari. Femeile vor luna de pe cer. Femeile vor marea cu sarea. Femeile îți iau și piele de pe oase. Femeile sunt hapsâne. Femeile sunt rele. Femeile sunt ale dracului.

Femeia e dracul gol.

Ei bine, o avea femeia o coastă de drac și o mulțime de defecte, însă dragostea trece prin stomac. Îți place sau nu să recunoști, dragostea trece prin stomac. Poate că banii nu aduc fericirea, dar o întrețin. Banii sporesc fericirea. Potența financiară are o mulțime de beneficii pe care voi, cei care nu aveți posibilități economice, refuzați să le recunoașteți.

Banii n-aduc fericirea, dar o întrețin.

Femeile nu sunt atrase de banii unui bărbat, ci de puterea lui. Puterea atrage. Puterea seduce. Dar de unde își sustrage bărbatul această putere?! Evident, siguranța de sine și conștientizarea propriilor calități îl determină să fie un bărbat puternic, ferm, capabil, impresionant chiar. Banii amplifică personalitatea unui bărbat. Dacă el este un om frumos, din toate punctele de vedere, banii îl vor face să fie și mai frumos. Dacă el este o lepră, o scârbă de om, cum îmi place mie să spun, banii îl vor face și mai nesuferit.

Din păcate, banii sunt sursa puterii.

Un bărbat care este potent financiar, nu mai are atât de multe frustrări, nesiguranțe, complexe și frici așa cum are un bărbat fără bani. El este conștient că poate și se comportă ca atare. Știe că are și se comportă ca atare. Nu dă dovadă de slăbiciuni, chiar dacă în adâncul sufletului slăbiciunile și temerile există. Dar nu sunt lăsate la suprafață. Pentru că asta înseamnă să ai putere. Să stăpânești lumea nu înseamnă că ai putere. Un bărbat puternic își învinge, în primul rând, propriii demoni. Având putere și cunoscându-se atât de bine, își domină cu succes întunericul. Dacă un bărbat are o profesie de care se simte mândru și este potent financiar, automat emană putere și siguranță de sine.

Banii amplifică personalitatea.

Dragostea contează. Fidelitatea este importantă. Comunicarea este primordială. Sinceritatea este esențială. Așa este. Aceste privilegii pot fi oferite și de un bărbat mai puțin bogat. Însă, comportamentul său nu este același. Un tip care n-are nici doi lei în buzunar are o mulțime de griji și de frici, aspecte care influențează fantastic de mult comportamentul unui om. Când un bărbat nu are tot ce-i trebuie și nu poate asigura unei femei tot ce are ea nevoie și tot ce el se simte dator să-i ofere, orgoliul său fie crește colosal de mult, fie dispare.

Orgoliu este sănătos doar în doze optime.

Banii îi influențează pe bărbați. Dacă nu s-ar lăsa atât de puternic influențați de bani, comportamental vorbind, nici noi n-am mai fi considerate a fi cele mai rele, mai pretențioase, mai figurante, mai exagerate și mai interesate ființe. Mi se pare absolut firesc să fim atrase de bărbații care merg cu capul sus pe stradă, de cei care au chipul senin, de cei care sunt îmbrăcați mai bine, de cei care miros frumos, de cei care zâmbesc și spun bună ziua fără să aibă acea nesiguranță pe buze. Și da, urât din partea noastră, însă la fel de normal este ca o plimbare prin parc să fie mai puțin impresionantă decât acea escapadă, neplanificată, la… Mama Naibii.

Bărbații sunt influențați de bani.

Bărbații se folosesc de bani pentru a seduce.

Nu banii contează neapărat, ci felul în care bărbatul se poartă. Bărbații cu bani au inițiativă. Fac surprize frumoase. Sunt capabili de multe minunății emoționante. Toate aceste lucruri, adunate, îndrăgostesc puternic o femeie. Poate că și tipul fără bani ar vrea să ofere, dar nu poate. Lipsa banilor generează tot felul de frustrări care îl determină să fie… nesigur, complexat, temător, gelos, posesiv etc..

Nu banii contează, ci puterea.

Sunt o grămadă de cupluri care se iubesc, dar care n-au nici după ce bea apă. Afecțiunea, atenția și sexul sunt de ajuns o perioadă. Când dai piept cu viața reală, nu ai unde să locuiești cu iubirea visurilor, n-ai ce mânca sau n-ai cu ce să plătești chiria și facturile, s-ar putea să realizezi că dragostea nu mai reprezintă totul. Sigur că acest confort financiar poate fi obținut și în cuplu. Însă de obicei femeile se aruncă în astfel de relații numai dacă bărbatul are potențial ca pe viitor să genereze veniturile necesare întreținerii unei familii. Dacă el n-are nici studii și nici dorință de muncă, de ce l-ar lua de bărbat?! Ca să ce…?! Viața reală e grea și din păcate, de când lumea și pământul pe umerii bărbatului se află responsabilitatea. Dar își asumă responsabilitatea?! Este capabil? Relații vrem cu toții. Sexul ne place tuturor. Copiii vin frecvent neprogramați. Dar avem cu ce să susținem o relație?!

Ai puterea de a susține o relație?!

Și nu, nu spun că femeia trebuie să stea în vârful patului, la cratiță și cu cracii în sus. Nu spun că femeia NU trebuie să muncească. Ba chiar din acest punct de vedere, femeia trebuie să fie egală bărbatului. Să fie la fel de independentă financiar ca și el. Spun doar să nu mai judecați femeile pentru că aleg bărbații cu bani. Îi aleg pentru că emană putere, le seduc așa cum știu mai bine și le ofer niște experiențe de vis.

Fă-te eligibil! 😀

Așteptăm să ni se împlinească așteptările?

asteptam sa ni se implineasca asteptarile

Așteptăm să ni se împlinească așteptările?

După mult timp, foarte mult timp, cred că ani de zile, aseară am adormit fără să mai țin telefonul lângă mine. Nu știu ce mama naibii așteptam, însă telefonul era nelipsit. Zi sau noapte, telefonul era lângă mine, în raza mea vizuală, cât mai aproape de palma mea dreaptă. Obișnuiesc să-l țin pe vibrații sau pe modul silențios, niciodată pe sunet, tocmai de aceea telefonul se afla în raza mea vizuală, pentru a observa „minunatul” led, de mărimea unei gămălii de ac, cum luminează și în ce culori luminează. Căci da, după culoarea luminiței știu prin intermediul cărei aplicații am fost căutată.

Când văd culoarea verde îmi tresare inima…

Aștept!

Mă aștept să…

Ce aștept?!

Țineam telefonul lângă mine de parcă așteptam vreun telefon sau vreun mesaj de la cineva important. De parcă dacă aș fi ratat exact secunda respectivă, s-ar fi năruit întreaga mea viață. Recunosc, sunt dependentă de telefon. Cred că este singurul obiect la care nu aș putea renunța. Fără telefon mă simt scoasă din context, ruptă de realitate, singură… Însă de ce naiba s-o mai dau cotită, faptul că îl țineam lângă mine chiar și în timpul somnului este un obicei aproape bolnav. Aici nu vorbim de o simplă obișnuință, ci de faptul că marea majoritate dintre noi ne petrecem mare parte din viață așteptând. Așteptând ceva, orice. 

Ar trebui să ne petrecem viața acționând!

Întotdeauna așteptăm câte ceva. Așteptăm pauza, vacanța, salariul, sfârșitul lunii, weekendul, persoana iubită, mâncarea, băutura, hainele sau cosmeticele comandate, așteptăm ziua de vineri, momentul perfect, mesajul de la ex, cererea în căsătorie de la actualul, decizia șefului de a ne promova, o viață mai bună, un salariu mai generos, un prieten loial, un neam din străinătate și tot așa. Zilnic așteptăm câte ceva și problema cea mai mare știți care e?! Faptul că așteptările depășesc condițiile realității.

Când închipuirea (așteptarea) depășește probabilitatea reală, atunci chiar există o problemă. Ei bine, eu recunosc. Sunt o tipă care trăiește mai mult în propria lume interioară decât în realitate. Trăiesc mai mult în imaginație decât în realitate și deseori așteptările au fost și sunt mai mari decât pot duce oamenii obișnuiți. Da, totul se leagă de oameni. Așteptările noastre sunt strâns legate de acțiunile oamenilor. Ne așteptăm ca oamenii să facă ceva și într-un anumit fel, iar ei nu fac sau nu fac bine. Așadar, intervine dezamăgirea.

Dar cine e de vină?!

Nu poți cere unui om să fie ce nu poate fi. Să ofere ceea ce nu are sau să se implice, dacă el nu știe cum să o facă sau nu vrea să o facă. Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să acceptăm adevărul:

Așteptările în dragoste nu au nimic de-a face cu realitate!

Oamenii nu se schimbă!

Omul construiește în mintea lui tot felul de fantezii amoroase care rareori ajung să fie îndeplinite!

Omul vede ceea ce vrea să vadă și vede exact ceea ce nu-i face bine – proiecția propriului ideal. Însă exact asta este – o proiecție. Proiectându-ți dorințele și așteptările, ceea ce faci de fapt este să-ți programezi o dezamăgire. O dezamăgire care, mai devreme sau mai târziu, o să intervină. Poate că nu o simți acum, chiar în această clipă, dar o vei simți. Îndoiala este primul semn al nefirescului. Dacă ceva nu merge bine, iar tu îți petreci viața așteptând niște schimbări, s-ar putea ca așteptările tale să depășească realitatea. Și-atunci ar fi mai bine să pleci. Să înfrunți realitatea și s-o trăiești așa cum este ea.

Până la urmă, mai așteptăm mult? Ne consumăm viața așteptănd și nu este deloc bine. Dacă trăiești acum o poveste de dragoste, întreabă-te:

Este real ceea ce simți?

Este real ceea ce crezi?

Este real ceea ce trăiești?

Există vreo urmă de îndoială?

Așteptările tale sunt fondate sau nefondate?

Crezi că așteptările tale vor deveni vreodată o realitate palapabilă?

Atunci de ce mai ești acolo? 🙂

Aștepți să ți se împlinească așteptările?!

Profund greșit!

Obișnuiam să fac aceeași greșeală ordinară!

P.S. Noaptea rămân divorțată de telefon. Oricum nu am ce aștepta! 🙂

Pagina 1 din 261234567...20...Ultima »