Mezzodisponibilă sau indisponibilă?

mezzodisponibilă

Mezzodisponibilă sau indisponibilă?

00:14. Aseară. „Pune și tu o poză cu tine la profil. The end nu te reprezintă!”

Uitasem cu desăvârșire că pe whatsapp îmi pusesem poza „the end” și statusul mezzodisponibilă de nu știu câte luni. The end a luat naștere, așa, ca o răzvrătire. În mintea mea poza semnifica sfârșitul unei etape. Când am pus fotografia eram hotărâtă să termin cu Dama cea optimistă, iubitoare, credulă, veselă, nebună, impulsivă, curajoasă, declarativă, darnică, etc.. Voiam să învăț să acționez contrar inimii mele. De fiecare dată am făcut ce-am simțit și mereu am avut de pierdut.

Așa ce mă săturasem de mine slabă, proastă și declarativă încât mi-am dorit cu tot dinadinsul să mă schimb radical. Să ajung la o versiune a mea mai sănătoasă din punct de vedere emoțional. Să fiu mai a dracului, mai fermă, mai miserupistă, mai ancorată în realitate. Pe principiul: „dă-te-n mă-ta de scârbă, s-a terminat”, voiam să mă eliberez de mine însămi! Dar nu prea știu să fiu rea… și e clar că nu vreau, nu pot și nici nu știu să trăiesc în întuneric, tocmai de aceea the end nu mă reprezintă.

Și uite așa, aseară, am ajuns să îmi pun, pentru prima dată de când utilizez whatsapp-ul, o fotografie cu mine. Cu toate acestea, sunt „mezzodisponibilă” de când mă știu și am senzația că devin din ce în ce mai indisponibilă. Nu mai pot cu dragostea asta. Când aud că X e fericită cu Y pentru că o iubește, o respectă, nu o minte și nici nu o înșală, se strâduiește, iar relația lor este perfectă, mi se zbârlește părul în cap. Pe bune?! De când cu zânismele astea, am ajuns să cred că-s mai defectă decât aveam impresia.

Adevărul este că oamenilor le plac iluziile. Și își trăiesc iluziile până când lumea perfectă face poc, iar oamenii se trezesc dintr-o dată în mijlocul unei realități crunte. Naiba să-i pieptene pe intrușii care strică relațiile fără cusur. Bineînțeles că sunt ironică. Nu cred în perfecțiune. Nu cred că există relație perfectă și mai cred că orice legătură are câte o chichiță, câte o fisură. În orice relație există secrete, mici sau mari. Un sâmbure de mizerie se ascunde în orice legătură. Și nu cred aceste lucruri pentru că obișnuiesc eu să mint, să înșel sau să mă dăruiesc pe jumătate, ci pentru că suntem oameni, iar noi, oamenii, suntem plămădiți din bine și rău, din lumină și întuneric, din calități și defecte.

Ultimele 2 săptămâni mi le-am petrecut în cenzură. Am fost martora unei relații „perfecte” și iarăși am ajuns la concluzia că eu nu sunt făcută pentru măritiș. Nu știu să tac, nu pot să închid ochii, nu vreau să mă abțin și nu pot sub nicio formă să accept niște compromisuri doar pentru că mi-e frică de singurătate sau pentru că X mă fute bine și nu mă îndur de el.  

Ce mă fac cu mine? Sau cum ar spune Devill și Roxy, ce dracului caut eu în viața mea? :))))

P.S. Am revenit! Mi-era dor să scriu! <3

P.P.S. Vacanța nu prea mi-a priit! 😀

Ajută-te să redevii sănătoasă și frumoasă

sanatoasă și frumoasă

În câteva zile vara își va intra oficial în drepturi. Urmează sezonul bronzului natural, perioada cea mai minunată din an când pielea ușor ciocolatie este cel mai frumos „accesoriu” al femeilor. Cel mai mult mi-e dor de mare și cu siguranță îmi voi vizita prima dragoste, Marea Neagră, de câteva ori vara aceasta. Însă întrebarea mea este… oare o să mai încap în vechiul meu costum de baie? Poate că o să încap, dar nici bine n-o să-mi șadă…! Mi-am cam neglijat greutatea corporală, iar kilogramele în plus își vor bate joc chiar și de cel mai frumos costum de baie! Cred că ar fi trebuit să încep mai devreme o cură de slăbire, dar de’, unde nu-i cap, există produse de slabit. Oricum la mine nu prea funcționează dietele de slăbit. Ultima dată când am ținut o dietă pentru slăbit, fără niciun adjuvant pentru slăbire, am dat jos prea puține kilograme. Am renunțat la chin înainte de a-mi atinge obiectivul. Așadar, ca în multe alte domenii și arii ale vieții, îmi lipsește ambiția.

Mi-o lipsi ambiția, dar nu-mi lipsește inteligența și nu-mi lipsesc nici așii din mâneca. Până la sfârșitul lunii iunie sper ca ploile să se sfârșească, iar eu să slăbesc suficient de mult încât să intru în costumul de baie mov, pe care îl ador. Mănânc sănătos și puțin, însă nu fac mișcare. Sedentarismul ne „omoară” pe mulți dintre noi. Avem joburi care ne obligă să stăm parcă mult prea multe ore pe un scaun și-atunci, ne este din ce în ce mai greu să ne menținem greutatea corporală normală, nu-i așa?! Unii nu mânâncă aproape deloc și devin mult prea slabi, alții se îmbuibă de gustări nesănătoase și se îngrașă. Fără ajutor ne este din ce în ce mai greu să ne menținem siluetele, iar sănătatea nu mai este nici ea fără cusur.

Pentru o cură de slăbire eficientă, dar și pentru un stil de viață sănătos, pe lângă o alimentație adecvată și sport (mișcare), recomand ca adjuvant produsele naturale pentru slăbit. Avem la dispoziție atât de multe suplimente pentru slăbit 100% naturale încât doar cine nu vrea să slăbească nu slăbește. Exită o gamă extrem de mare și de variată de produse de slăbit, așadar, consider că eu, personal, nu am nicio scuză pentru faptul că mi-am neglijat corpul, însă știu sigur că voi putea să fiu cu cel puțin 5 kilograme mai slabă la sfârșitul lunii iunie. Știți vorba aceea: dacă vrei, poți! Găsești soluții și reușești! Nu există încerc… în(cerc), dar fără rezultate! Eu sunt ghidată doar de POT!

Dincolo de toate părerile pro sau contra despre suplimentele de slăbit, atunci când te izbești doar de eșecuri sau procesul de slăbire se produce mult prea lent, cred că ești de acord cu mine că produsele pentru slăbit devin o necesitate, la fel ca orice alt tratament. Astfel ajungem să ne recăpătăm trupurile și viețile de odinioară.

Apelează la sfatul unui specialist și ajută-te să redevii frumoasă și sănătoasă!

P.S. Bărbații nu sunt atrași neapărat de femeile slabe sau foarte slabe, ci de femeile sănătoase, care arată și se simt bine în pielea lor!

Ce este dragostea?

20160505_161424 (1)

Din când în când Never mă surprinde pe e-mail cu fotografii și mesaje drăguțe. Acum câteva seri mi-a trimis fotografia pe care o vedeți, cu mesajul: „Pe acest pescăruș nici măcar soarele nu l-a orbit, iar pe noi ne orbește dragostea”. Tot Never a venit și cu întrebarea – ce este dragostea?

Pfff… să dea dracu’ dacă știu! Și-mi dau seamă că eu sunt plină de amărăciune pentru că toată viața mi-am trăit-o numai arzând. Nu știu ce înseamnă liniștea și siguranța. Habar n-am ce-i dragostea lină, dar știu ce-i dragostea pătimașă, nebunia și-o țâră de obsesie. Ce este dragostea? Grea întrebare. Am scris enșpe articole despre partea degradantă și despre câteva unghiuri roz ale iubirii, însă nu cred că sunt capabilă să dau o definiție cap-coadă a dragostei. Râd și curcile de mine, nu-i așa?! În această clipă mă gândesc la Devill și îmi dau seamă că el sigur ar putea veni cu o definiție originală și extrem de profundă a iubirii. Dar eu n-am mintea lui Devill și încerc să-mi dau seama… ce e dragostea pentru mine?!

Chiar dacă eu cred în oameni și-i cred nevinovați până când apare proba care să mă contrazică, pentru mine dragostea n-a fost niciodată oarbă și cred că asta este partea cea mai dureroasă. Văd totul, simt totul, înțeleg perfect ce e greșit sau corect, însă nu îmi pot corecta propiii pași. Nu sunt în stare să spun: „STOP, ești un mitocan, te-am pupat și la revedere!” Nu pot… țin de speranță cu dinții și găsesc cele mai bune scuze. Dacă dragostea ar fi fost oarbă, probabil că nu aș mai fi fost vreodată chinuită de sentimentul de vinovăție. Oricât aș fi eu de puternică, realistă și conștientă, oricât mi-aș asuma eu propriile fapte, unele lucruri sunt regretabile și nu cred că există om care să nu se fi simțit vinovat nici măcar o dată. Poate că încă n-am ajuns la acel grad de maturitate încât să spun: „Aia e, ce-am făcut e bun făcut, nu simt nicio remușcare!” Ba da, remușcările există și cred că e normal să fie așa. E un semn de sănătate emoținală. Remușcările sunt o modalitate de a ne corecta, nu?

Ce este dragostea pentru mine? Cred că este un stil de viață. Când te decizi să-ți trăiești viața în iubire, te decizi de fapt să fii un OM, om bun – să iubești, să fii drept, să fii onest, să oferi, să sprijini, să ierți, să asculți, etc. Trebuie să știi să faci toate aceste lucruri ca să simți cu adevărat acest sentiment pe care mulți dintre noi îl numim generic, dragoste. Iubirea pentru viață și pentru cei din jur te fac om, un om mai fericit.

Dragostea pentru un bărbat, respectiv o femeie, ne transformă. Este atât de puternică încât fie ne transformă în cei mai buni oameni, fie în niște draci capabili de cele mai atroce răutăți. Dragostea nu este bună sau rea, rău sau bun este modul în care o trăim. În esență, pentru mine dragostea este precum era călcâiul pentru Ahile – o slăbiciune, o vulnerabilitate, o modalitate de a fi manipulată cu bună știință, uneori.

Dragoste este atunci când sunt eu însămi în preajma ființei iubite.

Dragoste este atunci când nu mă tem să-i spun fricile și nebuniile mele.

Dragoste este atunci când pot vorbi liber, fără să mă tem că nu voi fi înțeleasă sau voi fi înțeleasă greșit.

Dragoste este atunci când NU mi se interzice și NU mi se impune.

Dragoste este atunci când mă simt liberă lângă omul iubit.

Dragostea este atunci când îl simt de parcă l-aș cunoaște de-o viață.

Dragostea este atunci când eu devin aceeași ființă cu el.

Dragoste este atunci când cele mai frumoase momente le petrec cu el.

Dragoste este atunci când nu mai simt tentație și nu mai am ochi pentru nimeni, pentru că sunt cu el.

Dragoste este atunci când aleg să îl respect din toate punctele de vedere.

Tot dragoste este și atunci când pun fericirea lui mai presus de a mea, dar este dragoste doar din partea mea, însă tot iubire se chemă.

De fapt dragostea este atunci când nu există nici măcar un fir de egoism.

Dragostea este atunci când nu simt nicio urmă de îndoială.

Dragostea este atunci când aș pleca cu el la capătul lumii.

Dragostea este atunci când l-aș urma oriunde.

Dragostea este atunci când l-aș susține în toate!

Dragoste este atunci când am încredere în el în totalitate.

Dragoste este atunci când ajunge să îmi cunoască sinele ca pe o hartă, pentru că am vrut să mă cunoască astfel.

Dragoste este atunci când ajung să visez și să îl venerez.

Dragoste este atunci când sper să-i fie bine chiar și dacă nu vorbim.

Dragoste este când ne înțelegem din priviri și din semnele de punctuație.

Dragoste este atunci când cu un simplu cuvânt poate da foc minții mele.

Dragoste este atunci când mă face să tremur printr-un simplu sărut.

Dragoste este atunci când mă dor durerile lui și sufăr odată cu el.

Dragoste este atunci când vine fără să îl chem.

Dragoste este atunci când realizez că el mă face un om mult mai bun din toate punctele de vedere.

Dragoste este atunci când mă imaginez alături de el ani de-a rândul.

Dragoste este atunci când drumurile mele duc la el, iar drumurile lui duc la mine.

Dragoste este în tot și în toate, însă puțini dintre noi avem privilegiul de a o cunoaște pe cea împărtășită! Nu știu ce e dragostea împărtășită… așa că nu o pot descrie complet… 🙂

Tu cum ai defini dragostea?

Dragostea nu vindecă

pana-n maduva oaselor, dragostea nu vindecaPână-n măduva oaselor, dragostea nu vindecă!

Când am început să-mi fie frică pentru el, mi-am dat seama că îmi inundase sufletul. Nicicând nu m-am simțit mai vulnerabilă, mai neputincioasă și mai slabă. Îl simțeam până-n măduva oaselor. L-aș fi salvat, însă aveam mâinile legate. Ce-i drept, salvarea pe care o ofeream eu era atât de egoistă încât mă cruceam eu însămi de cât de avidă devenisem de el. Aveam nevoie să aibă nevoie de mine. Avea nevoie să am nevoie de el. Aveam nevoie să fim salvați, însă noi nu reușeam altceva decât să ne îngropăm unul pe altul. Ne îngropam în… nimic. Amândoi hulpavi. Amândoi stricați, defecți, întunecați și totuși atât de… asemănători.

Nu există sentiment mai puternic și mai sufocant decât frica pentru cineva apropiat. Să-ți fie teamă pentru el, pentru viața lui, pentru sănătatea lui, este cumplit. Nu există neputință mai mare. Nu există agoinie, delir, chin sau iad mai mare. Nu există. În acele momente îți dorești cu toată ființa să-l salvezi, chiar cu prețul de a-l pierde, chiar cu prețul de a te pierde. Ți-ai vinde sufletul pentru a-i reda mințile, liniștea și dragostea de sine. Și-l vinzi. Îl dai pe un preț infim crezând că poți rezista presiunii și încercărilor la care ești supusă și când colo… cu ce te trezești?! Cu mințile tale pierdute. Cu liniștea ta risipită. Cu dragostea ta de sine răvășită și pusă la îndoială. Cu ce te alegi? Cu nimic! Statutul de salvatoare este o poziție ingrată. Un rol pe care ți-l asumi temporar și care nu aduce aproape niciodată salvarea dorită. Nu te alegi decât cu regrete, îndoieli și convingerea aceea mută că orice ai fi făcut, eforturile tale aveau să fie în zadar.

Și nu, nimeni nu vrea să salveze pe cineva dezinteresat. Nu există iubire dezinteresată. Dragostea dezinteresată nu vindecă, iar tu nu ajuți pe nimeni dezinteresat. De fapt, ceea ce vrei este să îl plămădești în omul pe care ți-l dorești pentru tine. Oricât ar fi el de „defect”, vrei să îl repari pentru tine. Vrei să-i redai totul pentru ca el să-ți ofere ție totul. În subconștient există întotdeauna un motiv sau o dorință ascunsă… o speranță.

Așa am încercat și eu și m-am mințit că nu aștept nimic în schimb. Ba da, voiam și voiam iubirea cu o lăcomie absurd de mare. Iubirea pătimașă nu vindecă decât dacă este împărtășită. Poate doar prietenia sinceră ar putea să vindece. Acea prietenie care nu implică nimic erotic. Ș totuși… când o femeie vrea să salveze, simte orice, mai puțin prietenie. Însă crede-mă, dragostea unei femei pentru un bărbat nu vindecă decât dacă și el o iubește cu aceeași forță. Omul se vindecă de orice durere numai dacă se îndrăgostește și oferă iubire. Oferind se vindecă, nu neapărat primind. Îi poți da iubire cu nemiluita, dacă nu te iubește, iubirea ta îl va lăsa rece. Ba mai mult decât atât, s-ar putea transforma într-un soi de escroc sentimental. Te secătuiește de ceea ce ai mai bun de oferit, apoi te abandonează ca pe o cârpă uzată.

Urăsc să-mi fie frică pentru cineva și mi-e teamă că-mi va putea fi iarăși la fel de frică… din om neom… dragostea nu vindecă… 

Articol scris pe 24.09.2015. Pentru că nu s-a bucurat de atenția meritată, l-am adus în prezent, poate am mai mult noroc! :))

De Ziua Dorului, cred că suntem defecți

cred ca suntem defectiDe Ziua Dorului, cred că suntem defecți!

Mereu m-am mândrit cu incapacitatea mea de a iubi pe termen lung. Ba chiar mi s-a reproșat acest lucru de vreo două ori. Nu cred că am iubit vreodată cu adevărat…! Până acum când efectiv mi s-a pus pielea pe rug. Spre rușinea mea, până mai ieri credeam că e ceva greșit în AND-ul celor care iubesc aceeași persoană ani de zile. Mi se părea aproape imposibil. „Adică cum? De ce? Pentru ce iubirea asta interminabilă?! Ce căcat, monogamie?” Cam așa credeam… 🙂

Mai nou am intrat în cercul dubioșilor.

În anturajul meu de bloggeri, scriitori, poeți există tot felul de nebuni care iubesc același om de ani de zile. Suntem complet defecți sau greșit ar fi să renunțăm vreodată la visurile noastre cu chip de oamenii? Habar n-am cine e mai nebun ca altul! Eu că l-am avut și n-am apucat să mă înfrupt din el pe deplin, cu toată ființa? Un anume EL care deși n-a avut-o niciodată, o iubește dintotdeauna? O anume EA care îl iubește deși a distrus-o și a fărâmat-o în mii și mii de bucățele? O altă EA care e învățată să-l iubească doar de la distanță, neavând curajul să-i mărturisească? Uh, câte povești tâmpite știu! În frunte cu a mea, bineînțeles. Dar noi suntem artiști, deci avem o mare scuză! Scuza noastră este aceea că neîmplinirea, neîntâmplarea și dorul ne ajută să scriem. Păstrăm durerea și-odată cu ea rămâne și muza, cea care ne inspiră să scriem – să scriem excepțional, nu oricum!

Dar tot nebuni suntem și noi!

Ești de admirat că iubești același om de ani de zile, însă ești și fără măsură de tâmpit. Cu atât mai mult dacă nu scoți la suprafață nicicum acele sentimentele. Spune-i. Mărturisește. Învață să-ți declari iubirea și să-ți asumi un eventual refuz. Viața e atât de scurtă, tristă, sufocantă și nedreaptă, ce rost are să ți-o faci și tu mai rea decât este deja?! De ce ți-e frică? Că nu te vrea? Oricum nu ești cu acea persoană, deci nu pierzi nimic. Ți-e teamă că te faci de râs? În iubire n-ar trebui să te simți niciodată ridicol. A iubi nu reprezintă o umilință! Ți-e frică de respingere? Ei și ce dacă te respinge, ce?! Te dă afară din țară? Ți-e teamă de dezamăgire, ți-e frică să nu cadă de pe piedestalul pe care ai urcat-o, ți-e teamă să accepți că ai iubit persoana nepotrivită, știu de ce te temi! Cu toții suntem încercați de aceste frici! Dar nu-i păcat să te irosești cu cineva care nu știe sau nu te poate iubi? Nu e păcat să trăiești o viață simțind ceva ce numai tu știi? Merită să știe chiar dacă nu îți poate oferi nimic. Trebuie să știe chiar dacă nu îi pasă.

Orice iubire ar trebui mărturisită chiar dacă este neîmpărtășită!

Azi este Ziua Dorului. Ție de cine ți-e dor? Mie mi-e dor… mi-e dor de liniște! Am scris anul trecut, pe 13 mai, un articol despre dor care este plin de optimism. Ce NAIVĂĂĂĂ mai eram!!! Vă invit să-l citiți aici… dacă vreți și nu vă obosește un amărât de click!

Carla’s Dreams îmi traduce impecabil starea de azi, iar ploaia de afară mi-o înfățișează perfect!

Orgoliul, bată-l vina

orgoliulOrgoliul, bată-l vina... e un lanț în jurul gâtului!

Sunt capabilă să tolerez multe, foarte multe defecte le pot trece cu vederea! Sunt în stare să iubesc bărbatul așa cum este el, fără să încerc să îl schimb în omul pe care mi l-aș dori eu pentru mine însă, am devenit neîndurătoare în ceea ce privește orgoliul. Nu o să mai tolerez nici măcar un sâmbure de orgoliu răsfrânt asupra mea, nu o să mai renunț la mine pentru altcineva, nu o să-mi mai înfrânez sinele doar pentru a nu-i înfrunta manifestările exagerate pe fond de orgoliu nesuferit, nu o să mai tac pentru că mi-e frică sau pentru că așa eram eu învățată, să trag, să tolerez, să mă sacrific. Am obosit să mă prefac înțelegătoare și să închid ochii. Am obosit din cauza măștii prin care mă pun pe locul doi și-l pun pe el, acela care o fi să fie, mai presus de mine.

Am obosit și să spun că totul este ok, să îmi ascund propriul zbucium interior doar pentru a nu-i supăra sau necăji pe cei din jurul meu. Sunt om, la dracu’. Și am voie să mă doară și pe mine. Am voie să zbier, să îmi vărs nervi, să plang și să mușc perna dacă așa îmi vine. Am voie și să-mi las la suprafață demonii interiori. Din când în când îi dezleg și îi las să se destrăbăleze chiar dacă ulterior îmi pare rău. Și unde mai pui că în nebunia mea îi cânt celui mai aprig demon. De ce? Ca să vină sau ca să nu plece!

amintire

Măcar atât…

În general sunt văzută ca fiind o femeie puternică, care nu știe să plângă, care nu-și arată slăbiciunile și care n-ar suferi în veci pentru un bărbat. Eheee, cât de puțin mă cunosc apropiații mei. De fapt sunt opusul a ceea ce arat. Mă înfățișez puternică doar pentru a fi respectată pe măsură, însă adevărul este că scutul ăsta pe care îl afișez zi de zi nu este impenetrabil. Până și cele mai zbir femei sunt vulnerabile. Țin minte că acum ceva vreme verișoară-mea mi-a spus nu m-ar vedea niciodată plângând din cauza unui bărbat, că sunt tot timpul veselă și că nu mă las deloc doborâtă de acest gen de sentimente, că am trecut prin prea multe și am învățat să cataloghez și să separ atât de bine durerea încât o pot domina. Am crezut-o. Am crezut-o până când mi s-au dat toate calculele peste cap și m-am „întors” iarăși în copilărie, acolo unde cea mai mare frică a mea era teama de abandon. Din nou m-am trezit în pragul abandonului, iar reacțiile mele au fost aceleași: confuzie, disperare, pierdere de sine, o stare de singurătate soră cu moartea, un gol pe care nimeni nu l-ar fi putut umple cu nimic.

Cu un bărbat orgolios nu se poate construi. Orbit de propria-i masculinitate, te va transforma într-o supusă. Nu există cale de mijloc. Este un joc pe poziții și de poziții. Fie îl lași să-și exercite puterea și masculinitatea, fie renunță la tine mai ceva ca la o măsea stricată. Ești o provocare și vei rămâne o provocare până când te-a domesticit. Nu spun că nu există deloc sentimente la mijloc, există, însă orgoliul vine însoțit de frică și frustrare și-atunci, în dorința de a se menține în siguranță și de a înlătura orice dram de frustrare și slăbiciune, jocul devine mai important, ideea de a se așeza pe o poziție superioară ajunge să devină un adevărat scop. Bărbatul este omul care s-a născut pentru a demonstra. Verbele „a face” și „a demonstra” îi aparțin. Ei bine, când orgoliul există în doze prea mari în sângele unui bărbat, nevoia de a demonstra și de a avea dreptate sunt de enșpe ori mai mari.

Nu vreau să mai fiu o lecție pentru bărbați. Nu vreau să mai învăț lecții prin ei și nici nu mai vreau să le demonstrez ce înseamnă iertarea. Eu, spre deosebire de alți oameni, în nebunia mea nemărginită, nu știu să urăsc și întotdeauna ajung să iert, oricât de tare m-aș încăpățâna să nu uit și să nu iert, ajung să iert. Așa îmi găsesc eliberarea. Cu toate acestea, deși orgoliul bărbatului poate fi un ingredient plăcut într-o relație, recunosc acest lucru, dacă sâmburele de orgoliu este mai mare decât ar trebui să fie în mod normal, o să plec și o să renunț fără nicio remușcare.

Orgoliul a ajuns să fie defectul pe care îl detest cel mai tare la un bărbat. De ce? Pentru că am simțit pe pielea mea cât de tare poate ustura orgoliul unui bărbat încăpățânat!

P.S. Vei aștepta mult și bine dacă tu crezi că un bărbat orgolios o să devină mai puțin orgolios! Orgoliul nu poate fi dozat! 🙂

P.P.S. Nu sunt tristă, e doar o temă pe care mă țineam de mult să o abordez! Acum i-a venit rândul! 😀

A trebuit…

a trebuitA trebuit... și știi.

Acest articol a fost scris pe 3 august 2015. Soldățel brav! Nu prea mă caracterizează acest gen de sentimente bune și pașnice! 🙂 Și totuși acest articol mi-e drag! 🙂

A trebuit să mă culc cu tine, să te dezbrac de haine, de orgoliul și de teamă, ca să îmi dau seama cine ești tu cu adevărat și că niciodată, dar niciodată, nu voi mai avea ocazia de a mă întâlni din nou cu adevăratul Tu. Tu, cel pe care l-am iubit în acea noapte târzie, același pe care l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, cel pe care mi l-ai refuzat cu toată ființa și pe care nu mi-l vei mai arăta niciodată. Vulnerabil, frumos, afectuos, bun, iubitor.

Între timp te-ai schimbat. Însă eu fusesem îndrăgostită de cel care erai odată, nu de scutul impenetrabil după care te-ai ascuns și nici de bărbatul plin de ranchiună, nemilos și netolerant în care te-ai transformat pentru mine. Ai revărsat toată furia anilor asupra mea. Sper că ți-ai ușurat sufletul. Prin mine te-ai răzbunat pentru toată suferința care ți-a fost princinuită în trecut. Nu eu am fost cauza durerii tale, dar eu am fost calea prin care ai reușit să scapi măcar de o parte din greutatea ei.

Astăzi te plâng. Plâng bărbatul de acum mulți ani. Cel care i-a luat locul nu ești tu. Ești de nerecunoscut. Cel care i-a luat locul nu îmi aparține. Nu mi-a aparținut niciodată. M-am încăpățânat să cred în tine, în frumusețea ta de odinioară, în capacitatea ta de a iubi dincolo de orice limită, îngrădire, neajuns, suferință. Vedeam adevărul, dar credeam că e doar o mască a ta pe care o porți ca să nu-ți arați slăbiciunile. Credeam că în esență ești același de demult. Credeam că în timp vei renunța să te mai prefaci implacabil. Dar de fapt, nu aveam nicio șansă să te îmblânzesc. Târziu mi-am dat seama.

Am fost oarbă, dar nu regret nimic. În acea noapte ai fost al meu, ai fost tu, cel pe care am ajuns să-l iubesc din toată inima deși, fie vorba între noi, nu mi-am dorit. Am știut mereu că nu fac bine, că alunec pe o pantă periculoasă, că drumul acela are un singur sens, unul în care aveam să mă pierd. Nu trebuia să aștept nimic de la tine. Mereu am fost suportul tău. Când am încetat să mai fiu, mi-ai aruncat iluzia la câini și ai privit impasibil, aproape în bătaie de joc, de parcă erai mândru de ceea ce făcuseși. Pentru prima dată reușiseși să-ți calci pe inimă, rănind cu asprime prima inimă de femeie. Până la urmă mi-ai furat „ceasul”, știi despre ce vorbesc. Și uite cum fără să realizăm, am fost prima în multe privințe. Asta n-o poți schimba nici măcar tu.

Am investit într-o iluzie… dar iluzia pe care mi-ai vândut-o gratuit, are și o parte bună – te-a făcut mai puternic și știu că ești mai puternic. În sfârșit te-ai decis să o iei de la zero, pe un alt drum, și te-ai lepădat de trecut. De trecutul acela după care ai suferit atât de mulți ani.

Dar ține minte, chiar dacă trecutul îți mai apare în minte, știm amândoi că nu-ți poți opri gândurile, ai făcut bine că ai tăiat răul de la rădăcină. Răul cu mine, răul cu ea… poate acum îți va fi mult mai bine cu o nouă ea. Și chiar dacă noua ea nu se dovedește a fi cea mai potrivită ea pentru tine, să nu disperi, într-o zi o să apară adevărata ea, cea născută pentru tine.

N-am fost niciodată într-o relație în adevăratul sens al cuvântului. Dar cine ne poate lua intimitatea, confesiunile și încrederea pe care ne-am acordat-o?! Nimeni! A fost mai real decât am vrut să credem. Am avut o relație de tranziție, ce-i drept. Împreună, tu și eu, te-am purtat fără să ne dăm seama către dorința ta de a iubi din nou. N-am fost eu cea pe care s-o iubești. Dar ce mai contează?! Nu-ți port ranchiună. Am știut. Mi-am asumat, chiar dacă în ultima clipă te-aș fi omorât din cauza a tot. Totuși trebuie să recunosc, de la mine ai plecat știind că nu mă poți iubi, dar că ești capabil să iubești pe altcineva.

O să iubești! Ascultă-mă, o să iubești din nou! Și o să fii fericit! Gândul ăsta îmi dă putere să cred că nu am eșuat în totalitate cu tine. Eșecul meu, eșecul nostru, ruinarea relației noastre, tipul de relație pe care oamenii nu o au nici într-o mie de ani, te-au făcut să-ți dai seama mai bine ce îți dorești. N-ai vrut să fii cu mine, dar am născut în tine dorința de a fi totuși cu cineva. Sper ca cea care mi-a urmat… să te prețuiască. Habar n-are ea ce eforturi supraomenești faci.

Noi doi n-am pierdut vremea, noi doi te-am ajutat pe tine. Noi doi te-am făcut să nu-ți mai fie de ajuns liniștea singurătății. Noi doi și amintirile, alea frumoase și cele pe care am vrea să ni le ștergem din memorie, pentru că ne-am arătat fețele monstruoase și am sărit unul la gâtul celuilalt, sunt startul unui viitor promițător pentru tine.

Dă-i înainte, dragul meu prieten de care m-am îndrăgostit fără să-mi doresc, mergi înainte cu toată încrederea și o să-ți fie bine. Golul o să dispară. Golul va fi umplut de o femeie care chiar te va merita. Și eu te-am meritat, dar rolul meu n-a fost să mă iubești, nu de asta ne-am regăsit, ci pentru a te înălța puțin spre lumină, pentru ca mai apoi să alergi tu spre ea, lăsându-mă în urmă.

Și nu, să nu crezi că sunt bună. Nu sunt. Azi nu îți arat niciun gest de noblețe. Când a fost vremea, dacă aș fi putut, ți-aș fi furat voința și te-aș fi făcut să-ți pierzi mințile după mine. Atât de mult te-am vrut. Te-am iubit nebunește, obsesiv. Ți-ai dat seama. Aveai dreptate că îți semăn. Negam și știai că mint. Dar mai știi foarte bine și că obsesia se naște din repingere. N-am scuză, dar nici nu-mi caut scuze. Așa a trebuit să se întâmple, nu există învingători și învinși, nici vinovați și nevinovați. Oare o să putem uita vreodată noaptea aia?!

Sper să mă eliberez curând de tine. Și mai sper ca peste câțiva ani să ne regăsim din nou, așa cum am făcut-o mereu, și să-mi spui că ești fericit, împlinit și căsătorit. Așa îți văd eu viitorul și știi că întotdeauna prezicerile mele legat de tine s-au adeverit.

Rămâi cu bine,

Cea care nu-ți mai e prietenă.

(Nu) contează mărimea penisului?

(nu) conteaza marimea penisului(Nu) contează mărimea penisului?

Dacă tot m-a întrebat Liviu dacă mărimea penisului contează și dacă tot m-am dat la discuții cu Irina despre „cariceală”, am zis să dau curs și acestui subiect. Problema este una singură – părerea mea s-ar putea să sporească temerile și complexele bărbaților, tocmai de aceea am și evitat până acum subiectul. În momentul în care scrii și îți creezi o comunitate în jurul blogului, vrei sau nu vrei devii, oarecum, un formator de opinie. Mă tem de această responsabilitate uneori. Îmi dau seama că oamenii au mari complexe, iar eu nu vreau să contribui la amplificarea lor. Cu toate acestea, voi scrie despre acest subiect și îmi voi expune părerea sinceră, așa cum o fac de fiecare dată.

Contează mărimea penisului? Contează! Aș fi ipocrită să nu recunosc faptul că mărimea chiar contează. Însă nu este atât de importantă din punct de vedere fizic, cât este vizual. Ochiul apasă butonul play al minții. Știți vorba aceea, ochii văd, inima cere! Așa cum voi, bărbații, sunteți atrași de femeile frumoase și sunteți mai ușor stimulați de femeile atrăgătoare, la fel și noi, femeile, sunt mai provocate de un penis generos decât de unul mic. Orgasmul este tot orgasm indiferent cum ar fi el provocat și de ce să nu recunoaștem, puține femei au orgasm vaginal la fiecare contact sexual. Majoritatea dintre noi atingem climaxul mai frecvent pe cale clitoridiană decât vaginală. Așadar, în acest caz, penisul e și nu e important.

Cu toate acestea, senzația aceea de umplere este fantastică. Mai ales dacă te „umple” un bărbat de care ți-e drag! Dar trebuie să ai cu ce umple, altfel, din punct de vedere psihic, s-ar putea să mă inhib, s-ar putea să mă amuz, s-ar putea să-mi pierd interesul, s-ar putea să cred că nu ne potrivim sau mai știu eu ce tâmpenie. Care da, fie vorba între noi, sunt chiar tâmpenii. Dar să știi, dacă nu există sentimente, mai devreme sau mai târziu vom fi oricum incompatibili, chiar dacă ești dotat sau nu!

Însă așa cum bărbații cu un penis mare se cred deseori mai bărbați decât ceilalți, pentru femei bărbatul cu un penis cu o mărime optimă este catalogat ca fiind un bărbat capabil nu doar să ofere plăcere, ci și să domine, să ofere protecția aceea după care tânjim majoritatea dintre noi. Penisul nu a fost și nici nu va fi vreodată doar un simplu falus, un soi de vibrator viu bun doar pentru futut. Falusul în sine reprezintă puterea bărbatului, iar femeile sunt foarte atrase de putere. Singura calitate care „leșină” o femeie instant este puterea.

Deși pare SF ce scriu eu aici, cred că unii dintre voi îmi veți da dreptate. Dacă facem referire strict la contactul sexual, nu mărimea penisului contează, ci grosimea lui. Până la urmă prin frecare se produce plăcerea, nu prin „ciocănire”. :))))))) Poți să ajungi cu penisul până în stomac, însă puternic vascularizați și ușor excitabili sunt primii 3-5 cm ai vaginului, așadar… despre ce vorbim?! Un penis grosuț o să bată la fundul gol un penis mare sau foarte mare.

NU contează mărimea, de fapt cel mai mult contează implicarea bărbatului în timpul actului sexual. Exact cum a spus și Irina, face dragoste cu mine sau se satisface singur prin mine?! Face dragoste cu mine sau de fapt mă fute și atât?! Face dragoste cu mine sau face sex cu vaginul meu?! Implicarea partenerului ne determină să catalogăm o partidă ca fiind bună sau rea, nu mărimea penisului!

În comentariile la un articol trecut vă spuneam că am avut neșansa de a mă culca cu un bărbat cu un penis mic. Nu era nici minuscul, dar nici normal nu era. La vremea aceea eram cam tinerică, nu prea știam cum să reacționez, era zi și când l-am văzut pe „frumos” cu un asemenea penis… m-am blocat. Pentru mine era uimitor că un bărbat de conformația lui (solid și bine făcut) să aibă un penis atât de mic. Actul s-a consumat până la urmă, însă mecanic, fără artificii și fără sex oral. Să mă iertați, dar n-am putut să bag în gură așa ceva! 😀 Dacă ar fi fost seară, poate că nici n-aș fi sesizat că era atât de puțin înzestrat, însă fiind zi am înfruntat „cruda realitate”.

Totodată am avut și „bucuria” de a mă culca cu un tip cam prea dotat. Nici aici n-a fost o fericire. Chiar dacă vaginul se mărește până la 200% în timpul actului sexual, dacă este stimulat, excitat și așa mai departe, adevărul este că mi s-a părut dificil din toate punctele de vedere. Eu sunt mică, gura mi-e mică, sunt mică peste tot, așadar nu aș opta niciodată pentru un penis foarte mare! :))))))) De fapt, nu am iubit, nu am căutat, nu am vrut și nu m-am îndrăgostit niciodată de un bărbat doar pentru că avea un anume penis. M-am îndrăgostit pentru că m-am îndrăgostit… nu pentru falusul lui.

Așa că dragi bărbați, nu vă mai ghidați acțiunile după mărimea penisului. Fiți bărbați prin gesturi, tandrețe, afecțiune, atenție și dragoste. Cu cât veți fi mai afectuoși și mai pătimași în intimitate, cu atât veți suci mai tare mințile femeilor. Noi, femeile, ne bucurăm maxim de tandrețea din timpul actului sexual și apreciem exact acele momente sincere, neregizate, care nu pot fi descrise în cuvinte, nu artificiile, nu durata actului sexual, nici mărimea penisului, ci implicarea voastră. Potrivirea este cheia. Compatibilitatea aceea din toate punctele de vedere. Comunicarea din intimitate este și ea importantă. Sunt momente când ne dorim să fim animale și ne comportăm ca atare și momente când vrem să devenim una și aceeași ființă cu bărbații noștri.

Însă cert este un lucru – mai bine îi umpli sufletul cu iubire și îi scurtcircuitezi mintea, decât să îi umpli fundul cu un falus mare și atât! 😉

Vrei să călătorim în timp împreună?

in timpVrei să călătorim în timp împreună?

Mă uitam la prietenii mei în weekendul pe care l-am petrecut cu toții și simțeam cum mă cuprinde admirația pentru ei. Nu le-am spus-o niciodată, dar le admir atât de mult iubirea încât, uneori, mi se pare la limita SF-ului. Povestea lor este minunată, atât de minunată încât, fără să vreau, mi-am amintit de nepovestea mea – clar. O femeie nebună nu poate gândi altfel. Îi priveam și mă gândeam, eu de ce n-am putut să-mi trăiesc weekendul pe care îl cerusem?! De ce n-am meritat? (Dar îmi amintesc cuvintele lui și îmi găsesc și răspunsul: „Nu o să-ți dau niciodată ceea ce meriți, o să îți dau ce ai nevoie.” Habar n-am ce aveam nevoie… dar na’, o iau de bună.)  Da, am avut proasta inspirație să cer și am crezut că voi primi. Dar știți și voi, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Cu ocazia aceasta am învățat o nouă lege a bărbaților – să nu ceri nimic. Să nu ceri, să nu rogi, să nu cerșești! Cu cât vrei mai mult ceva, cu atât mai mult ți se va refuza. (Ar trebui să scriu despre asta.) Dar de’, dă-mi, Doamne, mintea de apoi. N-a fost să fie, aia e! 🙂

Dacă va fi nevoie, voi sprijini dragostea prietenilor mei cu toată forța și îndârjirea. Chiar dacă nu am avut nicio contribuție în ceea ce-i privește, mă simt de parcă aș fi nașa lor! Sau poate pentru că am fost martora marii întâlniri… naiba știe, dar e frumos. Cred în ei. Îi admir și nu știu dacă ei realizează, dar sunt norocoși că se au unul pe altul, atât de mult se potrivesc. Ea este norocoasă că este cu el, dar el este și mai norocos pentru că este într-o relație exact cu genul de femeie cu care foarte mulți bărbați s-ar căsători. Este tot ce și-ar putea dori un bărbat dornic să-și întemeieze o familie.

Am ajuns la subiectul căsătorie. Nu cred în căsătorie, dar cred în dragoste, chiar dacă și ea mi se pare că ar fi pe cale de dispariție. Nu cred în căsătorie în ceea ce mă privește, însă pentru restul oamenilor mi se pare firească. Am spus-o și-o repet, nu m-aș mărita vreodată și nu cred că există bărbat pe lumea asta care să mă convingă să fac acest pas. Căsătoria nu este pentru mine. Mai degrabă i-aș propune unui bărbat să călătorească în timp cu mine. Să înaintăm în timp împreună, pe o perioadă nedeterminată. Cât va fi să fie. Cât timp ne vom iubi. Cât timp ne vom provoca unul pe altul. Cât timp ne vom completa unul pe altul. Cât timp ne vom înțelege unul cu altul și unul pe altul. Cât timp vom comunica unul cu altul. Cât timp ne vom asculta. Cât timp vom fi sinceri. Cât timp ne vom mulțumi. Și cât timp ne vom potrivi în intimitate.

Așadar, omule care va fi să fii, te întreb acest lucru încă de acum: Vrei să călătorim în timp împreună? Vrei să înaintăm spre eternitate? (Într-un articol viitor o să îți spun ce îți pot oferi. Însă te asigur de un lucru – ai timpul meu.)

Știți ce făceam până acum când îmi era dor de muză? Mă uitam la comedii romantice și îmi imaginam că am trăit măcar o zi normală împreună cu el. O zi din aia obișnuită, banală, care să nu iasă în evidență prin nimic, dar pe care să o fi petrecut-o cu el. Ei bine, nu mai simt această nevoie. De ce? Deși o să sune nebunesc, nu mai am în minte acea întrebare – oare cum ar fi fost dacă…? Nu mai contează cum ar fi fost, n-a fost și punct. Simt că mi-am trăit weekendul prin intermediul prietenilor mei. Chiar dacă povestea mea nu ar fi fost identică cu a lor, tot ce nu mi-a fost mie dat, am văzut-o pe Bianca trăind. Tot ce mi-aș fi dorit să aud, l-am auzit pe Ștefan spunându-i prietenei mele. Toate acele clipe simple și frumoase petrecute cu ei m-au scăpat de această neîmplinire a mea care oricum nu-și mai avea rostul. Dar știți și voi, v-am mai spus, neîntâmplările devin obsesii. Ei bine, obsesiile se mai și risipesc. Credeți-mă pe cuvânt! Vine o vreme când dispar! 🙂

O călătorie în timp, absolut spectaculoasă, vă doresc și vouă, dragii mei. (Mai ales Biancăi și lui Ștefan, să aveți o eternitate numai pentru voi.). 🙂

Drumul spre Iad e pavat cu intenții bune…

drumul spre iad e pavat cu intentii buneDrumul spre Iad e pavat cu intenții bune...

Azi e una din diminețile alea de mai fericite. Noaptea trecută am avut grijă să am două-trei orgasme (cuvântul meu „preferat”), mai rar așa seară „productivă”. Nici nu mă miră că sunt zen! :)))) Voi prelungi în continuare această stare de bine. Plănuiesc să mă îmbăt. Nu, nu de necaz sau ceva de genul. N-am nicio supărare! Ci pentru că m-am îndopat de antibiotice vreo două săptămâni și mi-e poftă de mor de un vin sec, alb. De sărbători n-am băut nici măcar un păhărel – asta da supărare! Și dacă tot am o petrecere în seara asta, o să profit din plin – adică o să-mi fac plinul (ajută-mă, Doamne, să nu mă mănânce degetele la noapte)! :)))))) Ce doamnă sunt, cum ar spune iubita mea Roxy! :))))))))))

Am  un sentiment ciudat de frumos în această clipă, iar gândul îmi fuge la F., cel pe care l-am scos din sărite cumplit acum o săptămână. Sunt expertă în a scoate la suprafață ce e mai rău din bărbați. Nu vreau asta. Nu o fac voit, dar știți cum se întâmplă – drumul spre Iad e pavat cu intenții bune. Cam așa pățesc și eu. Doar că în cazul lui F., am cam știut că ceea ce aveam să fac avea să îl scoată din sărite, însă am mizat pe faptul că mă cunoaște și va ști că pentru nimic în lume nu l-aș fi jignit. Și chiar dacă nu l-am ofensat pe el în mod direct, i-am ironizat tagma și-atunci… el a reacționat… mai nașpa decât m-aș fi așteptat, dar asta e… voi supraviețui. Până la urmă am trecut amândoi peste acest conflict (pentru că nu ne leagă nimic), însă în acea clipă l-aș fi omorât. Mai ales când mi-a „ordonat” public să-mi retrag cuvintele și mi-a cerut tacit să nu-l fac să-și schimbe părerea despre mine.

Oh, Doamne! Urăsc să-mi dea cineva ordine, i-aș fi crăpat căpățâna, dar și mai tare urăsc faptul că EU, tocmai EU, am pus legătura noastră mai presus de orgoliul meu și mi-am retras cuvintele spuse. De ce? Pur și simplu pentru că nu am vrut să dau cu piciorul unor ani și pentru că omul ăsta m-a făcut să simt niște lucruri… m-a făcut să simt așa cum nimeni n-a reușit. Nu pot să spun că l-am iubit, dar țin minte niște stări de moment care încă sunt vii în inima mea. Mă știe ca pe un cal breaz. Îmi știe toate defectele și calitățile. I-am spus cele mai tâmpite gânduri și i-am mărturisit cele mai mari temeri ale mele. Ba chiar i-am băgat pe gât și complexele mele, cu toate acestea, este unul din puținii bărbați care m-a făcut ÎNTOTDEAUNA să mă simt specială.

Ușor, ușor, m-a „decojit” până când m-a dezbrăcat de orice inhibiție, rușine sau complex. Cu el eram eu. Au fost perioade în care zi de zi îmi spunea că sunt perfectă așa cum sunt, că sunt minunată și că m-a ales tocmai pentru că sunt deosebită. Îmi amintesc, acum, ce „violent” reacționa atunci când îi povesteam câte o măgărie a unui bărbat din viața mea. Și cum mă învăța el cum să întorc foaia și cum să fac roata să se învârtă în favoarea mea. Mereu îmi repeta că sunt specială în cel mai bun și frumos sens. Îmi spunea că în raport cu bărbații întotdeauna trebuie să mă așez pe poziția care mi se cuvine, să nu fiu nici mai prejos, dar nici mai presus. Să nu mă mulțumesc cu puțin, indiferent ce aș crede eu. Să iau exact ce merit – totul sau nimic. Ce-i drept, avea cuvintele la el. Și mă făcea să ard, puternic. O să spun o nemernicie acum, însă… n-am văzut bărbat cu un penis mai frumos și mai apetisant. 😀 Era ceva… de vis! :)))) Așa ceva?! Așa ceva!!! :)))))

Așadar, cum aș fi putut să pornesc, din nimic, un război cu el?! Am preferat să bat în retragere decât să renunț la el. Constat că niciodată nu renunț la oameni, renunță ei la mine. Astă vară mi-a oferit splendidul F. o imagine pe care nu o voi uita vreodată. Un „tablou” la care nici n-am visat și pentru care aș fi plătit bani grei. Eram la mare, în Vama Veche, pe o băncuță la Expirat. Era vreo 6 seara, încă soare, lumea abia se trezea la viață la acea oră. Așa e în Vamă, ziua pustiu și noaptea abia ai loc să arunci un ac. Nici nu îți dai seama de unde pot ieși ATÂT de mulți oameni.

Abia ajunsesem și stăteam la o bere cu doi prieteni. Da, Dama e întotdeauna însoțită de bărbați. Priveam în zare marea și ascultam discuțiile prietenilor mei. Pot spune că de fapt mă bucuram de frumosul din jurul meu. Eram sfâșiată pe dinăuntru, așa că aveam nevoie să mă conectez cu Vama. În Vamă nu există oameni triști, poate doar în privat. În public fericirea plutește în aer. Și cum îmi beam eu berea într-o liniște interioară pe care mă luptam să o restabilesc, văd ieșind din mare un zeu (în trecut, în articolele mele îl numeam Adonis). Băga-mi-aș. Cu cât înainta pe plajă, cu atât semăna mai tare cu F. Înalt, slăbuț, dar cu un corp tonifiat, absolut perfect, cu o piele ciocolatie pe care aș fi recunoscut-o cu ochii închiși, cu barba-i ușor neîngrijită (cât să dea bine și să nu pară metrosexual), cu tatuajele-i pe care le cunoșteam mai ceva ca pe o hartă… am rămas fără respirație instant. Berea mi s-a oprit în gât, am lăsat jos țigara rulată pe care o fumam, iar pupilele mi s-au dilatat. Purta o pereche de șalvari tucești, iar codițele-i rasta îi atârnau pe spate, ieșind din ele marea sărată, transformându-l într-un băiat ce părea a fi rău, însă de fapt era al dracului de seducător și de irezistibil. Râdea cu o poftă nebună. Îi revedeam zâmbetul perfect de care mă îndrăgostisem atât de tare cu ani în urmă. În câteva secunde m-au trecut toate căldurile, iar inima a început să îmi bată cu putere. Dumnezeuuule, era chiar el! M-am făcut mică lângă prietenul meu și am continuat să îl privesc și să mă bucur de el de la o distanță relativ mică. Nu era singur, așa că n-avea rost să mă duc să-l trag de șalvari! :))))))

Prin fața ochilor mi s-au derulat toate momentele noastre, toate nebuniile noastre, toată dorința și pofta aceea nebună. Mi-am amintit de mine, cât fusesem de topită după el, de nopțile nedormite, de visele erotice cu el, de pozele indecente, de filmulețele apetisante, de tot ce am făcut și ne-am făcut. Mi-am adus aminte și de primul meu blog pe care l-am deschis în 2008 și pe care l-am închis în 2012, din cauza unui alt bărbat. Mi-am amintit de cele câteva articole pe care le-am scris despre și pentru F. pe acel blog… Fantezii erotice. Era un blog de fantezii erotice. Clipele în care erotismul provocat de noi atingea cote maxime sunt de neprețuit. Așa că da, într-un conflict cu el sunt neputincioasă. Ce bine că de-a lungul anilor nu am avut conflicte. Aceasta a fost și va fi singura noastră divergență și voi face orice ca să evit o ceartă cu el! Păstrez, mai bine, toată bucuria pe care mi-a pricinuit-o!

Ce îndrăgostită am fost de el! 🙂

De acum încolo Vama îmi va aminti mereu de el!

Aici am scris o fantezie cu și despre F. 😀

Unii oameni își sustrag încrederea și lumina din tine, alții o amplifică pe a ta. El a contribuit mult la stima mea de sine și m-a făcut să am mai multă încredere în mine. Cred că ar merita și F. să apară în cartea mea. Culmea, și el e mai tânăr decât mine. Tot 17 ani avea când l-am cunoscut, iar eu vreo 20. Ce ironie. Oare de ce mă leg de bărbați mai tineri decât mine?! Nu îi aleg special… se întâmplă fără să vreau…

Pagina 1 din 241234567...20...Ultima »