Era să mă duc după Moș Nicolae…

Era să mă duc după Moș Nicolae…

– Alo, domnișoara A.? Avem un cadou pentru dumneavoastră. A venit Moș Nicolae! Sunteți acasă?

– Da! Sunt. Ce am primit, flori? L-am întrebat eu afișând o curiozitate aproape nesimțită.

– Nu, nu flori. Avem un pachet imens. În 10 minute sunt la dumneavoastră.

– Ok, mulțumesc.

Vă spun, am trăit cele mai intense 10 minute din viața mea. Moș Nicolae? La mine? Prin curier? Cine mama dracului avea să-mi facă mie un cadou într-o astfel de zi. Am uitat complet cine sunt, de unde vin și cu ce mă ocup. Și uita așa, în nici 10 minute, mi-am făcut un întreg film în minte. Am atins apogeul nebuniei mele, vă zic.

Bolnavă mintală cum sunt, știți ce am crezut?! Mi-e și rușine să spun, darămite să scriu. Dar o s-o fac. Am crezut că muza, ca un bărbat deștept ce este, capabil să găsească soluții la orice și știindu-l unul din cei mai mișto bărbați ever, se gândise să-mi facă o surpriză. Pentru o fracțiune de secundă am crezut că avea să-mi trimită un cadou și nu știu de ce, aveam în minte doar flori. Habar n-am de ce m-am gândit la flori. Îmi plac florile, dar nu să le primesc. Nu știu să primesc flori, habar n-am să mă bucur de ele.

Floricele pe câmpii, auzi tu. Ce-ar fi fost să mă gândesc fix la niște maci?! Cine naiba mai găsește maci în decembrie?! (râd) I-aș fi fumat. Fantezia mea clar nu are nicio legătură cu el, ea există doar în mintea mea și fără să realizez pe moment, subconștientul mi-a tras-o din nou, sub forma unui semnal de alarmă. În traducere, am luat-o iarăși în guriță, conștientizând că realitatea este, logic, alta.

Clar, mai nebună de atât nu voi putea fi vreodată. Ironia este că nu-mi plac surprizele absolut deloc, cu atât mai puțin de la oamenii care-mi „lichefiază” sufletul.

Într-adevăr, am primit ditamai cadoul, însă nu de la vreun amorez, ci de la un magazin cu care colaborez și care și-a dorit să mă surprindă în schimbul unor articole, bineînțeles. În plus, am senzația că toată lumea din jurul meu vrea să mă mărite. Odată cu aceaste sărbători și cu darurile pe care le-am primit, parcă mi s-ar pregăti zestrea, în puii mei. Dacă ăsta e mesajul pe care divinitatea încearcă să mi-l transmită, nici de-a dracului nu o să mă mărit.

Codin Maticiuc, al cărui tricou îl port cu plăcere (vi-l arat altă dată), îmi rezumă perfect starea în acest citat: „Anul ăsta am băut, efectiv, peste măsură, am preacurvit în toate felurile imaginabile, am împărțit câțiva pumni, am spart câtva pahare și chiar și câteva inimi – inclusiv pe a mea – am fumat până la refuz, am dansat pe toate mesele care mi-au ieșit în cale și am hoinărit pe străzi până-n zori. Nu înțeleg, însă, de ce mă tot uit în cizme ca prostu’ când e clar că NU MAI VINE!!!”

Nu mai vine nici Moș Nicolae, dar nu mai vin nici trimișii lui – muzele, iubiții, amorezii, idealii, etc. Nu mai vine nici pula mea în inspecție! E clar! Sunt un suflet pierdut și pe cuvânt, singură îmi fac cele mai faine cadouri, însă iată, din când în când mintea mi-o mai ia razna.

Visez… altceva mai bun ce să fac?! :))))

Voi ce ați primit de la „Moșul”?

Eu încă mai sper să-mi fie adus Tom Hardy! :)))))

Să nu te îndrăgostești niciodată

sa-nu-te-indragostesti-niciodata

– Primul meu sfat și cel mai greu de urmat: să nu te îndrăgostești niciodată. Dragostea e un venin. Odată ce te-ai îndrăgostit, nu mai ai control asupra vieții tale, din moment ce inima și mintea ta aparțin altei persoane. Existența îți este amenințată. Ajungi să faci totul pentru omul iubit și nu mai vezi pericolul. Acest lucru este inexplicabil și primejdios, iubirea spulberă de pe fața pământului tot ce însemni tu și lasă în locul tău ceea ce și-ar dori persoana iubită să fii.

[…]

Iubirea ne omoară dintr-o dată, fără să lase nicio dovadă a crimei.

[…]

– Oamenii zic: „Viața nu e chiar așa complicată”, însă e foarte complicată. Simplu e să-ți dorești o înghețată, o păpușă, să câștigi un joc, […] simplu e să vrei să fii celebră, dar e greu să rămâi la fel mai mult de o lună, un an, mai ales când faima ta e legată de corpul tău. Simplu e să-ți dorești un bărbat din toată inima, dar totul devine imposibil și complicat când bărbatul e căsătorit, are copii și nu își va părăsi familia pentru nimic în lume.

Spioana de Paulo Coelho

Eu aș spune că dragostea este un venin doar atunci când ea este neîmpărtășită sau nu poate fi concretizată, însă în adevăratul sens, dragostea reprezintă mântuirea noastră, iar această părere nu poate să mi-o scoată din minte nici cel mai negativist sau convingător om din lume.

Cu toate acestea, am simțit pe propria-mi piele moartea și știu cât de devastatoare este ea chiar dacă nu a existat niciodată o dovadă a crimei. Singura dovadă sunt eu… și nebunia de care dau dovadă în fiecare zi alegând să merg pe același drum și să nu abandonez singura cale pe făgașul căreia m-am simțit vie. Nu renunț la ceea ce simt, oricâtă pustiire sau singurătate m-ar aștepta. Nu mă lepăd de senzația specială pe care o port zi de zi cu mine.

Totul devine imposibil nu când bărbatul este căsătorit sau are copii, nimic nu este imposibil pe lumea asta. Noi facem lucrurile imposibile. Facem niște alegeri, iar deciziile pe care le luăm ne construiesc viețile. Nu există viitor. Tot ce există este prezentul. Momentul actual, iar EL sau EA, omul tău, alege să fie sau nu cu tine. Decide să-și trăiască sau nu viața cu tine.

Poți să-i fi de ajuns sau poți să-i fi insuficient/ă. Linia este foarte fină și cei mai mulți dintre noi habar n-avem care ne este poziția sau unde ne situăm. Până într-o zi când vălul pică și afli cât contezi și cât cântărești în ochii celuilalt. Nici două parale sau toată bogăția lumii. Afli adevărul, însă asta nu înseamnă că dragostea se risipește. Cred cu tărie că faptele, timpul, neîmpărtășirea sau absența nu pot șterge sentimentele. Ele nu sunt condiționate de nimic…

Să nu te îndrăgostești niciodată… provizoriu. Iubește!

Relații au toți, cum ar spune prietenul meu, Radu.

 

Iubirea nu ascultă pe nimeni…

Iubirea nu ascultă pe nimeni…

iubirea-nu-asculta-pe-nimeni

Era odată o frumoasă prințesă, admirată și temută de toți fiindcă părea prea independentă. Numele ei era Psyche.

Deznădăjduit la gândul că avea să rămână cu o fiică nemăritată, tatăl ei i-a cerut ajutorul zeului Apollo, cel care a găsit cum să rezolve problema: fata trebuia să se ducă singură, îmbrăcată în doliu, în vârful unui munte și să rămână acolo. Înainte de ivirea zorilor un șarpe avea să vină să o ia de soție.

[…]

Tatăl a făcut întocmai cum spusese Apollo și fata a fost trimisă în vârful unui munte; înfricoșată, cuprinsă de frig, ea a adormit sigură că avea să moară.

Cu toate acestea, în ziua următoare s-a trezit într-un frumos palat, transformată în regină. Se întâlnea cu soțul ei în fiecare noapte, însă acesta îi cerea să respecte o singură condiție: să aibă încredere deplină în el și să nu îi privească niciodată chipul.

După câteva luni împreună, fata s-a îndrăgostit de soțul al cărui nume era Eros. Îi plăcea nespus când stăteau de vorbă, se bucura când făceau dragoste și avea parte de tot respectul pe care îl merita. Însă, în același timp, se temea ca nu cumva să fie căsătorită cu un șarpe oribil.

Într-o zi, nemaiputând să-și stăpânească curiozitatea, a așteptat ca soțul ei să adoarmă, a îndepărtat ușor cearșaful și, la lumina unei lumânări, a văzut chipul unui bărbat de o frumusețe incredibilă. Lumina l-a trezit și văzând că soția lui nu fusese în stare să respecte singura lui condiție, Eros a dispărut.

De fiecare dată când îmi amintesc de acest mit mă întreb: oare nu vom putea vedea niciodată chipul iubirii? Și înțeleg ce voiau să spună grecii, iubirea e un act de credință față de altcineva, iar chipul ei trebuie să fie întotdeauna acoperit de mister.

Fiecare moment trebuie trăit cu pasiune și emoție fiindcă, dacă încercăm să-l descifrăm și să-l înțelegem, magia dispare. Urmăm căile sinuoase și luminoase ale dragostei, ne lăsăm purtați în cel mai înalt loc de pe pământ sau în cea mai adâncă dintre mări, dar avem încredere în mâna care ne conduce.

Câtă vreme nu ne speriem, ne vom trezi mereu într-un palat; dacă ne temem de pașii pe care ni-i cere dragostea și vrem să ne dezvăluim totul, vom rămâne cu nimic.

[…]

Iubirea nu ascultă pe nimeni și îi trădează numai pe cei care încearcă să-i descifreze misterul.

Spioana de Paulo Coelho

Femeia – gândește prea mult și este moartă de curiozitate… așa ne spânzurăm singure. Ne sugrumăm și ne sufocăm cu propriile noastre gânduri.

Iubirea chiar este un act de credință față de celălalt. Când nu mai există credință, nu mai există nimic. De fiecare dată când cercetezi, pui întrebări și încerci să iei decizii împotriva inimii, rămâi fără nimic. Iubirea chiar nu ascultă pe nimeni și îi trădează numai pe cei care încearcă să-i descifreze misterul. A invada sufletul cuiva e totuna cu a ucide legătura, relația, iubirea și încrederea.

Uneori am senzația că mintea ia întotdeauna decizii împotriva mea. Din păcate, curiozitatea mea este de nestăvilit, iar asta mă omoară de fiecare dată. Ce fericire că nu pot muri de două ori de mâna aceluiași călău.

Sunt cea mai curioasă dintre femei, curiozitatea reprezintă cea mai de preț virtute a mea și cel mai mare păcat al meu. Se prea poate ca din curiozitate să fi stricat multe povești de dragoste, dar nu din cauza neîncrederii, ci pentru că validarea și acceptarea îmi risipesc orice urmă de îndoială. Sunt naivă, îmi trăiesc idealurile cu o forță de neînchipuit. Dacă primesc întotdeauna adevărul și numai adevărul, nu cunosc frica sau neîncrederea! Eu nu iubesc să fiu iubită, nu am nevoie de un bărbat în mod special, însă iubesc să iubesc, să ofer, să ador…

Dacă ai vrea să impui o condiție, care ar fi aceea?

Și da, știu ce o să spuneți, că dragostea adevărată nu vine la pachet cu condiții, însă s-ar putea ca o simplă condiție, un  compromis, să aducă fericirea celor două inimi.

Așadar, care ar fi acea condiție?

Bărbații îmi fut zenul!

barbatii-imi-fut-zenul

Bărbații îmi fut zenul, vă spun! Și-l fut într-un stil barbar. La modul acela răvășitor. Azi am niște draci din ăia de mă sodomizează prin toate orificiile. Nedrept, să-mi bag pula – da, aia pe care nu o am, dar pe care o sug cu plăcere. În clipa asta sunt o femeie vulgară și înjur ca la ușa cortului. Ca o depravată. Și ce?! Așa mă descarc!

Trei săptămâni m-am străduit cu meticulozitate să contribui puțin la dezvoltarea mea spirituală și la liniștea mea interioară și vin bărbații să mă fută. Cum?! Toți odată. Fundul mi l-am ținut prin ape sărate, mintea am ocupat-o cu gânduri constructive și cărți, iar sufletul mi l-am lăsat să iubească în voie, așa cum știe și cum poate el. Bolnav, sănătos, nici nu contează. Iubesc… de ce o fi așa greu să accepți că cineva te iubește și ți-ar pune în palmă toate secretele lumii pentru un strop de înțelegere și acceptare.

Asta mă doare cel mai tare, pentru asta am luptat toată viața mea – pentru acceptare. Acea acceptare care nu vine decât prin luptă și război. Iar eu am obosit, la naiba, să lupt. Am obosit să mă justific, să dau explicații, să încerc marea cu sarea, să-mi fie rușine, să mă străduiesc, să mă rețin, să mă abțin, să mint și să mă prefac. Nu, asta sunt, așa mă cheamă și sunt o mare pierdere pentru bărbatul care nu mă vrea sau mă vrea doar pe jumătate!

– Să nu te întorci! M. tocmai își parchează mașina. O să vină aici. Am o treabă cu el. Trebuie să încheiem niște contracte împreună.

– Care M., mă?

– Cum care M.?! M. al tău! Să nu te superi, nu am apucat să îți spun.

– Ce-ai, mă, ai înnebunit?! A trecut atât de mult timp de când cu el. Nu mai am nicio treabă cu el. Să vină. Nu mă interesează. Nu mă pasionează.

– Dar l-ai iubit! Aproape un an de zile ți-a pus inima pe jar.

– Așa este! Dar n-a fost iubire. Am fost îndrăgostită, atât.

– Un an de zile?

– Pot și mai mult de atât, i-am spus eu când deodată am auzit un „sărut mâna” care mi-a făcut inima să tresară.

Acea voce. Acel ton. Acea dulceață a buzelor. Acei ochi. Acel zâmbet. Același om de care mi-a fost atât de drag, dar pe care nu l-am iubit niciodată cu adevărat. Înainte „sărut mâna” se petrecea și la propriu și la figurat și era urmat de o „ventuză” apăsată. Acum, însă, totul s-a petrecut decent. Ușor emoționant, dar decent.

– Despre ce vorbim?! Anul acesta m-am îndrăgostit de trei bărbați diferiți… asta e dragoste?! Nicidecum!

Vă spun, una este să te îndrăgostești de un om, să îl vrei fizic, să-ți dorești să îl fuți și să-l visezi noaptea și cu totul altceva este să iubești pe cineva. Eu când mă îndrăgostesc, înnebunesc. Sunt vie, pasională, nebună, însă asta nu e dragoste.

Mai nou, am cunoscut și eu iubirea, iar ea nu seamănă deloc cu tot ce-am trăit până acum. Pe lângă faptul că mă transformă într-o fraieră tolerantă, iertătoare și bună, dragostea este ca un balsam. Se așează pe pereții inimii mele și îmi umple, efectiv, existența. Chiar dacă dorul îmi mai dă de furcă uneori, în realitate eu nu mă simt niciodată singură. Nu am nevoie de el în viața mea. Nu există o „nevoie”, este un fapt, o stare de spirit, este motorul gândurilor mele, o direcție pe care, oricât aș vrea să o ignor, ea îmi influențează fiecare moment al vieții.

El este acolo, i-am alocat un loc special pe care nimeni, niciodată, nu va putea să i-l ia. El nu poate fi umplut cu altcineva. Este o cămăruță pe care am ferecat-o și în care va trăi mereu, ca omul care a reușit să-mi atingă sufletul la modul cel mai profund. Omul în care am avut cea mai mare încredere. Omul pe care îl credeam cel mai bun și mai nobil dintre toți. Un domn fără egal. Și încă este, dar nu cu mine.

Și nu, nici măcar nu aștept ceva în schimb. Nu vreau nimic. Este de ajuns că simt, că este, că sunt și că am avut acest privilegiul și acest curaj nebun de a mă dărui, fără teamă, cuiva. Nu cunoșteam acest tip de abandon, această conexiune, această conectare și, sinceră să fiu, nici nu cred că o voi mai experimenta cu altcineva. Respirația și bucuria lui mă fac să zâmbesc, înțelegeți cât de apăsată e dragostea și cât de puțin importantă este prezența fizică?! Să-i fie lui bine… că așa voi fi și eu foarte bine!

Eu am învățat să iubesc dincolo de carne. Nici n-am nevoie de trup. Sufletele noastre s-au întâlnit, oricum, demult, poate chiar într-o altă viață. Iar viața de acum ne-a confirmat ceea ce știam deja – sentimentele, din păcate, nu sunt niciodată de ajuns.

Prezența sau absența nu înseamnă nimic. Eu nu măsor dragostea în timp, momente împreună, amintiri, povești sau cine știe ce fapte sau dovezi. Nu. Chiar dacă nu se văd, sentimentele ard în interiorul meu și nu, nu se vor materializa vreodată. Totul e deșertăciune, însă este un ideal pe care eu îl păstrez cu sfințenie. Și nu dau voie nimănui, NIMĂNUI, să-mi răpească această sclipire cu care am rămas. E tot ce am. Nu vreau să fiu vindecată. Nu sunt bolnavă. Sunt eu și mă accept cu tot ceea ce reprezint, sunt și simt.

Nu vreau să mă schimb… nu vreau să pierd ce simt. M-am liniștit. Vă mulțumesc că mi-ați citit articolul plin de frustrări, am comis-o iarăși, însă rămăsesem fără aer. Sunt imPOSIBILĂ. Înnebunesc ușor și sigur dacă nu scriu. Îmi pare rău… bărbații îmi fut zenul!

Mai avem și noi curaj să iubim?

Mai avem și noi curaj să iubim?

50-shades-of-grey-20-mins

La aproape doi ani de zile de la lansare și după zeci de păreri despre acest subiect, în jurul ore 00:45, mă hotărăsc să vizionez și eu Fifty Shades of Grey. Zis și făcut.

[…]

Pe ecran nu rula nimic din ce se afla în căpușorul meu, mă învârteam, parcă, prin două sfere paralele. Teoretic se iubeau, practic știau doar ei, teoretic se biciuiau de mama focului. Pe scurt, BDSM scria pe fruntea lui, însă cu influențe asupra ei. Curios, total de-a-ndoaselea.

Dragi oameni de peste tot, mare parte dintre voi ați văzut filmul, alții nu. Eu mă adresez întregii mase.

Regizorul, scenaristul sau scriitoarea nu au vrut să contureze imaginea unui pervers într-un stadiu cronic, aș putea spune, și a unei tinere toante, naive, care se lasă folosită. Nu. Dincolo de perdeaua artistică bine gândită, scrisă și jucată de indivizi mai mult sau mai puțin cunoscuți, zace esența filmului: FEMEIA.

Eterna și fascinanta femeie… EA!

Femeia e divină, femeia știe și poate să renunțe la tot pentru tot. Atunci când cineva ajunge să reprezinte totul, nimic altceva nu mai face parte din „totul” ei, din vechiul ei „tot”. Această idee este greu de înțeles, însă DA! Speranța și încrederea sunt virtuți care s-au născut odată cu coasta dispărută din toracele lui Adam.

Să poți renunța la propria persoană, la propria părere, la propria demnitate, la propria minte și mai ales, la propriul trup în detrimentul unui ideal, unei părți palpabile din sufletul tău, este magnific.

Bărbații sunt mai fazi la acest capitol.

Femeia prioritizează și nu cugetă!

Nu am fost și nu vom fi niciodată egali. Suntem entități diferite, suntem tipologii distincte și avem tipare diverse, însă femeia este genială!

Ei bine, Mihai, o să îți spun pe nume, nu ne știe nimeni aici, am citit și cărțile, am văzut și filmul, însă nu am fost impresionată. Cu toate acestea, mica ta recenzie de pe facebook, ca să îi spun așa, m-a determinat să privesc lucrurile dintr-un alt unghi. Îți dau dreptate.

Deși gurile rele spun că Grey e un fel de Batman care le face pe toate, pentru că, al naibii, e frumușel, deștept, enigmatic, fute și oferă orgasme doar din frământarea sfârcurilor, șofează, pilotează, navighează, merge la sală, are o „armată” de mașini și mai conduce și o afacere de succes, iar Anna Steele parcă ar juca rolul unei șosete cu care Christian își satisface nevoile, mai ales pe cele sexuale și emoționale, până la urmă tind să-ți dau dreptate.

Dacă e s-o spunem p-aia dreaptă, cred că ăsta este unul dintre puținele filme care relevă capacitatea femeii de a-și asuma riscuri imense în dragoste și de a se abandona întru totul în ghearele nemiloase ale unei iubiri nesigure, aparent bolnave, în brațele unui bărbat instabil din toate punctele de vedere. Doar o femeie are puterea de a iubi la nebunie, doar o femeie este în stare să prioritizeze chiar dacă cugetă. Pentru că da, și femeile gândesc, însă ele nu cântăresc punctele forte și minusurile cu același sânge rece cu care o fac bărbații.

Cred că este ceva specific femeii să renunțe la propria persoană, la propria părere, la propria demnitate, minte și trup pentru un EL, bărbatul visurilor.

Toate putem să ne abandonăm, avem această capacitate din plin. Dar multe nu o mai facem din cauza fricii de abandon. Bărbații mai des părăsesc decât iubesc, însă nici femeile nu mai sunt așa iubibile ca odinioară. Ne-am schimbat cu toții. Ne luptăm în loc să ne completăm.

Și bărbații sunt idealiști, însă idealurile noastre tind să fie diferite uneori. Ce mama dracului facem? Am văzut că din ce în ce mai mulți bărbați vor femei puternice, care să îi calce pe cap, care să îi domine, care să îi joace pe degete, care să le sucească mințile. Neapărat frumoase și foarte curajoase.

A fi vulnerabilă nu-i totuna cu a fi proastă. A te abandona nu-i totuna cu a fi slabă. A iubi un bărbat în ciuda tuturor semnelor și semnalelor nu cred că este o dovadă de nebunie, ci de încredere… și speranță.

Păcat că încrederea se pierde atât de ușor…

De ce, mama naibii, ne vreți rele și afurisite? 🙂

Uh, Andrei!

Uh, Andrei!

uh-andrei

Aseară am uitat să îmi pun busuioc sub pernă. Da, da, nu doar de Bobotează se pune, ci și de sfântul Andrei. Așa cică. Dar eu am uitat, credeam că în seara asta se pune bălăria sub pernă, nu aseară. Of, îmi cam pare rău. Dar nu, nu pentru că vreau musai să-mi visez ursitul, niciodată nu visez nimic. De fapt, e ca un făcut, când îmi pun busuioc sub pernă nu mă odihnesc deloc. Am insomnii. Abia spre dimineață adorm și ce să mai visez când sunt ruptă în guriță de somn?! Fix o laie.

Pe mine mai tare mă atrage magia care învăluie acest obicei, nicidecum ideea de a-l visa pe Făt-Frumos. Mă lasă rece pe cine o să visez, eu doar vreau să visez. Unei prietene i-ar fi plăcut să îl viseze pe Tom Cruise, mie îmi place Carla’s Dreams, cum facem?! :)))

N-am iubit niciodată un Andrei, însă am preacurvit cu unul. Nu m-am mai gândit la el de ani buni. Eram atât de tinerică atunci când l-am cunoscut. Amândoi aveam vreo 20 de ani. Era incredibil de frumos, un Justin Timberlake, dar de Buzău. Blonduț, ochi albaștri, înalt, rebel,  cu o piele nemaipomenit de fină, foarte dotat și puțin combinat cu altă femeie. Credeți că a contat asta?! Sigur că nu.

Ea dansa, noi ne-o trăgeam pe o noptieră, pe întuneric, într-un loc ferit de ochii lumii, încercând din răsputeri să-mi înăbuș gemetele. Amândoi eram plini de urme pe corp, însă ea n-a aflat niciodată de cele câteva escapade ale noastre. Îmi păsa mie că am fi putut fi prinși?! Nicidecum. Nu simțeam nimic altceva decât dorință. Eram inconștientă, iar el n-avea pic de respect pentru nimeni. De fapt nici eu. Ce bine că tipa nu-mi era prietenă.

La 20 de ani ai mei curiozitatea era mai mare decât orice altceva. Zilnic îl vedeam și zilnic era cu frumoasa după el, dar asta nu îl oprea să flirteze și cu mine. Aveam prieteni comuni, așa că vrând-nevrând, petreceam o groază de timp împreună. N-am învățat nimic bun de la el, doar ne-am tras-o și mi-a demonstrat că dacă vreau să-mi satisfac o poftă sau o curiozitate, pot fi și perversă, șireată, imorală, fără conștiință, etc.

În noaptea de sfântul Andrei, nici nu mai știu în ce an, planetele s-au aliniat. Ca un berbec narcisist și plin de el ce era, și-a sărbătorit ziua numelui și a ținut neapărat să-și încheie seara cu mine. Toată noaptea ne cățelisem pe holul și în baia restaurantului. Ne ascundeam de ochii iubitei lui când aproape toată lumea se prinsese de mârșăvia noastră, mai puțin ea. Sau poate că ea refuza să vadă, cine știe, nu am aflat niciodată.

Atunci mi-am dat seama că îmi plac foarte mult bărbații inaccesibili, care nu pot fi ai mei și nu vor fi niciodată. Din acea clipă am cunoscut savoarea și dulceața fructului interzis. Și chiar dacă cu acest Andrei nu am simțit amăreala de după, trebuie să admit că mi-ar fi plăcut ca acea noapte să aibă o continuitate. Exact cum mi se întâmplă de obicei, am ajuns să sper la mai mult, dar până la urmă nu m-am ales decât cu câteva partide reușite și atât.

Cam așa se întâmplă când te încăpățânezi să vrei un bărbat cu care nu poți avea un viitor, care te vrea, dar te vrea doar pe jumătate pentru că nu-i ești suficientă, ci te percepe ca pe un desert delicios cu nițel alcool în el. Menirea ta e să-l îmbeți, să-l satisfaci, nu să-i construiești viitorul.

Cam așa se întâmplă când începi să ai ambiții prostești și te oferi pe trei cuvinte frumoase, câteva complimente și te abandonezi în mâinile lui pentru că îi simți dorința și vrei să o trăiești, să o amesteci cu a ta. Cam așa se întâmplă, ajungi să suferi, să vrei ceea ce nu poți avea.

Ei, eu nu m-am dat peste cap pentru Andrei. Eram atrasă de el fizic, îmi plăcea al dracului de tare, însă pe termen lung n-ar fi reușit să mă facă să-mi pierd mințile. A fost frumos pentru că-mi era interzis, pentru că ne ascundeam și pentru că dragostea furată este mai incitantă. Deși degradantă, perversă, imorală, este mai pasională.

Ce-i drept, afurisitul m-a făcut să nu îl uit chiar dacă n-a însemnat niciodată mare lucru pentru mine. Nu l-am mai văzut de atunci, însă îmi amintesc fiecare moment petrecut împreună.

La mulți ani Andrei și Andreea! Vă doresc iubiri reale, sănătoase, pline, cu sens și viitor!

Articol fără titlu

articol-fara-titlu

Heeeey, m-am întors acasă după aproape trei săptămâni de hoinărit pe nicăieri. Nicăieri e locul meu preferat. V-a fost dor de mine?

Mi-a fost dor de mine! Dar mi-am dat întâlnire cu mine și m-am bucurat să mă revăd. Am reușit să plâng când mi-am atins sufletul din nou. Uitasem de el. Îl dăruisem aproape în întregime, iar părticica de inimă care îmi rămăsese era atât de ciuntită încât mi-era și frică s-o privesc. Mi-am oblojit rănile și mi-am trăit durerile din belșug.

A fost bine. A fost reconfortant să fiu eu. Să iau o pauză de la mine, cea nebună, luptătoare, curajoasă, neobosită, veșnic ocupată doar pentru a nu-mi da voie să simt. De data aceasta m-am ocupat de mine. Doar de mine, de gândurile mele și de propriile mele sentimente. Le-am dat voie să-și facă simțită prezența. A fost copleșitor. Mi-am dat voie să fiu slabă, sensibilă și tristă. Când aerul este rece și fața se înroșește în întregime, lacrimile îngheță pe obraji, iar oamenii cred că-i din cauza frigului, nu din cauza tristeții.

Bine am revenit în viața mea. Sunt eu, cea care iubește și scrie. Cea care trasează nemurirea cu un simplu stilou cu cerneală stacojie. Eu o să mor, dar cei pe care i-am iubit o să am grijă să nu moară niciodată. N-am cum să-i las să piară de parcă nici n-ar fi existat. Ar fi păcat. Cred că fiecare om merită să fie iubit măcar o dată în viață de un artist. Ei, stați așa, nu mă ridic în slăvi. Nu sunt eu încă o scriitoare, sunt în plin proces de formare, dar o să am grijă să public măcar o broșură înainte de a mă ofili.

Am respirat mult aer rece, am ascultat o mulțime de povești triste și vesele, am citit 4 cărți în 16 zile și mi-am cercetat sinele în profunzime.

În această pauză de respiro în care am făcut cunoștință cu mine am cunoscut un cuplu impresionant de octogenari. Erau împreună de aproape 60 de ani și se iubeau într-un mod complet străin pentru mine. În ochii nimănui nu am mai văzut atât de multă iubire, atât de mult respect, devotament și grijă.

Fata lor s-a stins pe neașteptate, apoi doi nepoți din partea fetei au pierit și ei după o scurtă perioadă de timp. Fulgerător, moartea le-a răpit o parte din familie. Nedrept. Cumplit. Inimaginabil de dureros.

Astăzi încă se iubesc, încă suferă, dar tot se mai bucură de viață, încă se țin de mână cu căldură, încă au puterea să glumească și trăiesc pentru celălalt copil al lor și pentru ceilalți nepoți. Se iubesc, iar dragostea pe care și-o poartă se vede cu ochiul liber. Umbra de tristețe este sesizabilă, însă sunt optimiști și senini. Își poartă pierderile, anii și iubirea cu o demnitate incredibilă. Îi admir și am învățat să îi iubesc într-un timp extrem de scurt.

Pe mine nu o să mă apuce 80 de ani lângă un bărbat și cu siguranță nu o să am un copil, sânge din sângele meu, pe care să îl venerez. Dar am puterea să aplaud, să laud și să scriu despre iubirea altora. Cu bune și rele, viața este frumoasă. O prețuiesc! Mă înclin și mă bucur că sunt. Mulțumesc pentru ce a fost și primesc cu bucurie ce o să fie. În numele iubirii pe care nu o să o cunosc niciodată, trăiesc prezentul și refuz să mai accept mai puțin decât merit.

Am închis ușa trecutului, ferestrele sunt și ele blocate. S-a terminat.

Adulter şi buchete cu flori

Adulter şi buchete cu flori

adulter-si-buchete-cu-flori

L-am cunoscut pe internet, în lumea asta infinită, lume a bunelor și relelor exact ca în viaţa reală. Încheiasem o relaţie cu un om de treabă. Pe atunci nu ştiam că era cumsecade. Era suficient că nu-l îndrăgeam eu. Si pentru că viaţa reală e plină de limite si neşanse, mi-am zis că merită încercat virtualul. Cu pași mici, fără idei fixe şi aşteptări mari.

Mă simţeam bine cu mine, dar nu-mi doream să îmbătrânesc singură.  Eu am fost cea care l-a ales. M-am dus ca proasta la niște versuri și la un chip. Am început să vorbim mult, din ce în ce mai mult. Ne înţelegeam, comunicam cu uşurinţă, aproape că ne atingeam mâinile.

Să-ti placă un bărbat, să deschizi computerul dimineaţa ca și cum ar fi fost o fiinţă, un om viu, pentru mine reprezentau lucruri noi. M-am îndrăgostit de el înainte de a-l vedea. Nu eram o gâscă, aveam în spate o viaţă trăită, nu mă putea ameţi cineva uşor. Învăţasem demult că în viaţa de cuplu, din păcate, e care pe care.

Ne-am întâlnit şi mi-a plăcut nespus. Dar mă intimida. L-am simţit versat, l-am simţit nefiind cu adevărat singur, l-am simţit sensibil şi selectiv. Un barbat cu maniere, având complimente în buzunarul cel mai la îndemână, cu mult mister întreţinut voit. Era altceva şi îmi semăna mult. Doar că eu nu aveam cinismul lui.

Și a început nebunia frumoasă, goana asta a inimilor şi a simţurilor. O beţie de întâlniri, conversaţii, afecţiune, amor golănesc, amor studenţesc şi preţuire reciprocă. Amor în maşină, amor prin parcuri – cu stelele deasupra noastră, amor prin sălile de cinematograf. Atât cât se putea. Unde era loc pentru noi, atunci când nu aveam loc.

Nu am fost la Paris, nu am fost la Moscova şi nici în Casablanca. Cu foarte putin am fost fericiţi. Dacă aveam trei biscuiţi şi două beri, lumea era a noastra. Ne aveam unul pe altul, decorul şi logistica nu ne urâţeau şi nu ne înfrumuseţau. În noi erau toate lumile din toate timpurile.  Nu ne ajungeam niciodată. Că aşa e în dragoste!  Nu vine când vrei tu, nu te poți duce într-un loc anume să o aştepţi, așa, ca la gară, vine când eşti mai nepregătit. Când eşti puţin însurat, când instinctul de conservare e accentuat şi când sentimentul de vinovăţie e mai puternic ca dragostea.

Avea alibi bun, venea la mine când reuşea să-şi justifice elegant lipsa de acasă. Nu era greu, soţia lui este o femeie bună şi rea în egală măsură, o persoană mistică dedicată posturilor şi vieţii netrăite. Îi oferea stabilitatea şi liniştea aceea în care îţi auzi gândurile urlând. Erau diferiţi şi se simţea foarte singur. Şi i-am înţeles durerea, până când am realizat, târziu de tot, că de fapt, ne iubea pe amândouă. Pe mine pentru viaţa oferită,  starea de vacanţă, de fior şi de plutire. Eram unul lângă altul, un barbat şi o femeie ca la începutul lumii, nu ştiam unde încep eu şi se termină el, nu ştiam care e mirosul lui şi care e al meu. Dar pe ea o iubea cu recunoştinţă, cu vinovăţie şi cu îndatorare.

Niciun barbat de pe lumea asta nu renunţă la o soţie pe care, dacă o laşi într-un loc, o găseşti tot acolo. Şi ştiţi cum se zice, soţia se înşală, dar nu se părăseşte. Poate că şi-a dorit să-şi schimbe viaţa, dar nu a avut niciodata încredere în mine. Şi nici eu în el. E culmea ironiei, să iubeşti atât de mult pe cineva, dar să nu ai încredere. Nu-mi doream să părăsească pe nimeni, nu aş fi putut să trăiesc gândindu-mă că am făcut rău voit altei femei.  

Îmi doream doar să ştiu care e locul meu în peisaj. Unde încep eu şi unde mă termin. Pentru că oameni buni, a 3-a persoană (adică eu) este întodeauna vinovată. Aşa e privită, este doar curvă. Nu e drept, dar eu nu mi-am făcut prea multă inimă rea pentru asta. Mă durea în fund. Eu il iubeam, inţelegeţi?! Nu luam bani pentru serviciile mele sexuale, aşa cum ştiu că fac curvele.

Şi uite aşa, au trecut nişte ani, ani în care am fi putut să avem şi copii de dat la şcoală. Nu regret nimic, nu-mi iau nici fericirea şi nici durerea înapoi. Mi-aş fi dorit să nu mă mintă la începuturi. M-ar fi scutit de situaţii jenante, situaţii când ţi se bagă adevărul în ochi, când simpla mea existenţă pe lume a născut în sufletul altei femei o ură fără margini. Dar nu avea cum, structura lui este de poligam şi ca să se simtă viu, trebuia să fie iubit de două femei.

L-am îndrăgit ştiind toate astea şi nu pentru că ar fi fost inaccesibil. Multe femei din viaţa lui au fost întărâtate de concurenţă, sunt convinsă că a ştiut mereu să le aţâte, să le facă să ardă mai bine pentru el. V-am spus că e un tip versat şi experimentat. A contat să fie iubit şi răsfăţat.

Un astfel de om poate iubi? Nu am să cunosc niciodată răspunsul. Poate i-am fost doar necesară, şi-a armonizat interesele cu mine. Ştiu doar că pentru o parte din viaţă, omul astă mi-a fost cel mai apropiat cu putinţă. Şi am să-l port mereu cu mine, oriunde aş merge. Este o stare de spirit, o umbră şi un gând în conştientul şi subconştientul meu. Nu am cum sa mi-l scot din cap şi nici nu vreau. Uneori il detest pentru faptul că nu voi mai putea fi sufleteşte cu un alt bărbat. Dar îmi trece.

El m-a cunoscut dincolo de chipul ingenuu, a vazut că nu sunt o fată inocentă, ca puritatea mea nu înseamnă naivitate. A vazut animalitatea din mine în sensul frumos. Şi dacă ştiu că trăieşte undeva pe pământul acesta, eu nu mă simt singură.  Alteori imi vine să-l strâng de gât, dar îmi aduc aminte că sfatul lui de a apela la un alt medic într-o situaţie destul de urâtă, mi-a salvat viaţa.

La momentul potrivit, fiind in pat, fiind goi, după amor şi înainte de amor, mi-a hotărât viata. Şi eu am fost deşteaptă ascultandu-l. Tot ceea ce am scris nu reprezintă un omagiu, nu l-am linguşit niciodată şi  nu sunt nici confesiunile unei fete cuminţi. Sunt doar nişte gânduri spuse în trecere, scrise la serviciu printre zeci de treburi. Sunt despre viaţă din viaţă, sunt scrise cu acceptare senină.

Sunt un om lacom, îmi place să fiu vie şi nu am să stau niciodată cu braţele încrucişate. Nu-mi place să las viaţa să mă trăiască. Pentru că anii sunt doar nişte zile, de fapt. Şi dacă tot suntem doar în trecere pe aici, să simţim. Durerea poate veni în valuri, e treaba ei. Vine cu un sens. Despre dragoste şi cum să ne descoperim pe noi înşine în celălat. Nu e puţin lucru.  

 

Acest articol a fost scris de Munca, prietena noastră de aici. Munca, îți mulțumesc din suflet pentru acest articol. A fost o plăcere să îți aflu povestea. M-ai uns pe suflet. M-am regăsit în anumite paragrafe și mi-ai adus aminte că și eu sunt vie și lacomă. Semănăm din multe puncte de vedere!

Repet, fă-ți un blog! Te voi citi cu plăcere! Te îmbrățișez!

Am rupt patul… și nici nu mă doare

am-rupt-patul

Weekend-ul trecut am rupt patul. Efectiv l-am rupt. L-am fărâmat. L-am distrus. L-am făcut din „om neom”. Nici dacă aș fi făcut cel mai nebun sex tot n-aș fi reușit să dorm atât de mult, de bine și de odihnitor așa cum am dormit sâmbăta trecută. Ce-i drept, am avut la activ și câteva pahare de vin roșu care în loc să-mi pună sângele în mișcare, m-au anesteziat total. Abia revenisem acasă după o săptămână de plecări.

Sufăr de insomnii și rar am parte de așa partide de somn cu adevărat satisfăcătoare. De obicei am și un ritual pentru a îndepărta insomnia atunci când sunt istovită: îmi pun pe pat una din minunatele lenjerii Cocolino moi, pufoase și călduroase pe care le-am cumpărat la reducere și pentru care nu am plătit transportul pentru că am comandat două seturi. Așa e oferta, încă valabilă – pentru fiecare două lenjerii comandate, transportul este gratuit și în plus, pentru fiecare comandă clientul primește și o pereche de botoșei de casă cadou. Ei bine, eu nu mă bag la somn cu botoșeii în picioare, ci în chiloți, dar îmi pun o lenjerie Cocolino nemaipomenită, beau câteva pahare cu vin, îmi pun o muzică relaxantă, citesc 10-15 pagini dintr-o carte, nu erotică, și mă apucă somnul imediat. Însă ce-i drept, acest ritual funcționează doar dacă sunt super obosită, nu în orice seară.

lenjerii-cocolino

În ultimele două săptămâni am dormit mai mult prin hoteluri decât acasă. Și acum sunt plecată. Mai am încă o săptămână de hoinărit pe meleaguri necunoscute, din păcate. Mai am de dormit prin paturi străine și reci. Nu-i vreo fericire, dar nici nu mă plâng. De-a lungul vieții mele mi-am găsit și consumat somnul printr-o mulțime de paturi, paturi în care am fost mai mult sau mai puțin dorită. Îmbrățișată sau nu, am avut de-a face cu tot felul de lenjerii: din mătase, din satin, din bumbac, colorate, cu motive florale sau motive geometrice, masculine, însă ca acasă, singură, în lenjeriile mele de pat, nicăieri nu dorm mai bine și mai odihnitor. Așa cum nimeni nu mă iubește mai sincer decât mine, niciun pat nu e ca al meu și nicio lenjerie de pat nu e mai plăcută decât a mea.

Trebuie să admit că îmi plac hotelurile, dacă pereții ar putea să vorbească și dacă aceste lenjerii de pat ar fi în stare să-mi deseneze trupurile pe care le-au învelit, multe povești aș afla. Pe aceste lenjerii de pat au fost așternute o mulțime de sentimente, unii și-au trăit fericirile, alții și-au plâns neputințele, unii au dormit duși, alții au trăit cele mai aprige insomnii, unii au îndrăznit chiar să guste fructul interzis în aceste lenjerii de pat și sunt și alții care au trăit în aceste paturi Iadul unor dureri de neînchipuit. Mă întreb ce zace pe perna mea. Ce o fi presărat în ea ultimul om care a dormit aici? Regrete, tristeți, bucurii, blesteme?

lenjerii-de-pat-cocolino

Deși n-am cel mai dulce somn într-o cameră de hotel, îmi dau seama doar într-un astfel de loc, într-o cameră cât mai aproape de cer, aș putea scrie, în sfârșit, cartea pe care o visez și pe care nu o pot finaliza. Și nu, nu vreau să-mi mai trăiesc iubirile prin camere de hotel, nu vreau să mă mai înfășor în prosoape care nu îmi aparțin, nu vreau să mă mai îmbrac în halate cu două numere mai mari și cu siguranță nu voi mai dormi în brațe care nu mă vor și în lenjerii de pat care nu se potrivesc sufletului și personalității mele.

Nu mai fac astfel de compromisuri. Nu-mi mai aștern sufletul pe așternuri nesincere și sub nicio formă nu o să-mi mai șterg conștiința cu acele prosoape uzate oferite de alții. Prefer să merg desculță decât să mă mai încalț cu papucii altcuiva. Cât despre inima mea, nu o mai învelesc cu pilote care să-mi ține de frig și nu de cald. Rămân fidelă sentimentelor mele. Rămân clienta magazinelor de lenjerii care îmi oferă doar perne antialergice pe care să dorm și nu pe care să-mi plâng dorul sau neîmplinirea. De fapt nici nu mai știu ce-s alea lacrimi…

O pătură Cocolino mă face mai fericită și îmi ține mai cald decât un bărbat care mă vrea cu jumătăți de măsură. Nu mă mai arunc în brațele acelui bărbat pentru care eu nu sunt de ajuns și nici nu voi fi vreodată. Decât puțin, mai bine deloc! Altfel nu se mai poate.

Cinism…

cinism

Cinism…

Am venit. Nu ești el! Dezamăgitor…

Ia-mă la palme, urlă, leagă-mă, lovește-mă, amăgește-mă, numai scapă-mă de plictiseală. Izbăvește-mă de această moarte a Erosului. Fă-mă să-mi mușc sufletul, să-mi înghit inima dintr-o suflare și n-ar strica dacă mi-ai arde pe rug fanteziile obscene, perverse și nerușinate pe care le am cu tine.

Îmi doresc să-mi scap mințile printre coastele tale, poate așa îți voi putea otrăvi inima aia și-așa stafidită. Sunt nebună. Nu, nu după tine dragule, nu te împăuna. Tu ești doar o carcasă, imaginea a ceea ce mi-aș dori o vreme. Doar un timp ți-aș da voie să mă regulezi așa cum vrea bărbăția ta, până când m-aș plictisi de atâta stat capră. M-ar durea genunchii, gâtul, obrajii și buzele de atâta iubire nefirească.

Nu sunt supusă. Habar n-am ce înseamnă să fii cu adevărat subordonată voinței unui bărbat. Eu mă supun doar sentimentelor mele. Sunt sclava gândurilor mele și roaba propriilor pasiuni și dorințe arzătoare. Dacă-ți dorești, eu pot să ling acolo unde scuip și-o fac cu patimă, de neimaginat, însă nu aș pupa mai mult de-un sfert de ceas bărbatul care… pentru care nu simt.

Să știi că dacă mă îmbăt cu puțină iubire, o iau razna. Alunec pe cărarea obsesiei și uite așa ajung să te sugrum, să te sufoc, să te zdrobesc când ți-e lumea mai dragă. Nu vrei să vezi cum e. Sunt furtunoasă, n-am liniște și nu știu ce-i aia așteptare. Ce-nseamnă să aștepți iubirea cuiva?! Nu există așa ceva. Nimeni nu merită să aștepte să fie iubit. Nu aștepți să fii iubit. Ești iubit continuu sau deloc. Nu există cale de mijloc. Nu există „te-am iubit în felul meu”. Aia e apă de ploaie. Nu poți să aștepți ca cineva să simtă ceea ce tu trăiești permanent de atâta amar de vreme. Așa că nu aștepta de la mine mai mult decât vezi deja: nimic.

Mă duc să-mi storc venele, să nu intervii. Opresc din fașă ceea ce nu trebuie să ajungă la ușa inimii. Odată cu asta nici creierul nu o să se mai oxigeneze. De fapt a încetat de mult să mai funcționeze corect. Cred că l-am sufocat cu prima frică. Nu contează. Puțină comă nu strică nimănui. Poate așa ajung și eu să mă odihnesc. Să dorm fără să mai fiu violată de acele insomnii care nu-mi dau pace de vreo zece ani de zile.

N-am conștiința încărcată, sunt ușor instabilă… atâta tot. Așa sunt scriitorii, suflete chinuite. Niște masochiști. Iubesc durerea și se hrănesc din ea pentru că în suferință se ascund ideile, inspirația și motivația. De ce aș iubi când pot să sufăr permanent de aceeași neîmplinire care mă face să scriu din ce în ce mai bine?! Ce nevoie am de dragoste unui bărbat când eu de fapt aș muri cu scrisul de gât?! Dragostea mă prostește. Iubirea mă ține pe loc. Dacă mă îndrăgostesc ajung să fiu simplă femeie. Slabă. Vulnerabilă. De ce aș mai alege să însemn vreodată atât de puțin?!

Să n-ai încredere în mine. Sufăr de cinism cronic!

Pagina 1 din 311234567...2030...Ultima »